ȚINTĂ, ❍ȚÎNTĂ (pl. -te) l. sf. 1 Cuișor fără cap întrebuințat de cizmari, de tîmplari, etc.: Fă-mă, Doamne, țîntă ’n grindă, Să văd mîndra cînd se schimbă (IK.-BRS.) ¶ 2 Cuișor de fier sau de alamă cu capul lat, adesea înflorat, întrebuințat de tapițeri, de curelari, etc. (🖼 5134): ciuberele cu care adăpau caii erau de argint; și cofe și barilce și ținte la hamuri... tot de argint (M.-COST.); ~ de planșetă, cuișor cu capul lat, întrebuințat de desenatori spre a fixa hîrtia pe planșetă (🖼 5135) ¶ 3 Băn. Trans. Ic, pană de despicat lemne: lemnele se sparg... cu țînte în cari se dă cu maiul (LIUB.) ¶ 4 Mică pată albă pe fruntea calului sau unei vite ¶ 5 Locul, punctul unde ochește cineva, cînd vrea să tragă cu o armă de foc: ochiul vedea turbure la țintă, brațu-i nu mai știa să nimerească țelul (ODOB.); a trage la ~ ¶ 6 Scop final, țel: ținta lui era să ajungă deputat. II. adv. Fix, neclintit, cu ochii pironiți într’un anumit punct: ia privește-i cum stau toți treji și se uită țintă în ochii noștri (CRG.); nurorile cele mari ale împăratului țineau ochii țintă la zîna (ISP.); stai și aștepți în fața pădurii cu ochii țintă spre lumina care moare (BR.-VN.) [vsl. cęta „monedă”].