ȚIUIT sbst., ȚIUITURĂ (pl. -turi) sf. Faptul de a țiui; rezultatul acestei acțiuni, șuierătură ascuțită și prelungă: țiuitul clopotului vestea că s’au sculat ăi din casă (JIP.); scotea, nene, bojogarul de zeu, niște țiuituri din naiul lui, de sgîrîia și sfredelea auzul (ISP.).