accepție sf [At: MAIORESCU, CR. II, 296 / V: ~țiune / Pl: ~ii / E: fr acception, lat acceptio + -onis] Sens al unui cuvânt Si: înțeles. corectat(ă)

ACCEPȚIE, accepții, s. f. Înțeles pe care îl are un cuvînt sau care se atribuie unui cuvînt; sens. – Pronunțat: -ți-e. – Variantă: accepțiune s. f.

ACCEPȚIE, accepții, s. f. Înțeles, sens al unui cuvînt. [Var.: accepțiune s. f.] – Fr. acception (lat. lit. acceptio, -onis).

ACCEPȚIE s.f. Sens în care este folosit la un moment dat un cuvînt; semnificație, înțeles, sens. [Gen. -iei, var. accepțiune s.f. / cf. fr. acception, lat. acceptio].

ACCEPȚIE s. f. sens, înțeles al unui cuvânt; semnificație. (< fr. acception, lat. acceptio)

ACCEPȚIE ~i f. Sens pe care îl are un cuvânt; semnificație. [G.-D. accepției; Sil. -ți-e] /<fr. accception, lat. acceptio, ~onis

accepțiune sf vz accepție

*ACCEPȚIUNE, *ACCEPȚIE sf. 📖 Înțelesul în care se ia un cuvînt [fr. < lat.].

ACCEPȚIUNE s.f. v. accepție.

accepți(un)e f. sensul în care se ia o vorbă: accepțiune proprie și figurată.

*accepțiúne f. (lat. accéptio, -ónis). Rar. Preferență: a da dreptate fără accepțiune de persoane. Gram. Înțelesu în care se ĭa o vorbă: accepțiune proprie saŭ figurată, de ex.: căldura foculuĭ (propriŭ) căldura discursuluĭ (figurat). – Și -épție.

accepție (înțeles) (desp. -ți-e) s. f., art. accepția (desp. -ți-a), g.-d. art. accepției; pl. accepții, art. accepțiile (desp. -ți-i-)

accepție (-ți-e) s. f., art. accepția (-ți-a), g.-d. art. accepției; pl. accepții, art. accepțiile (-ți-i-)

accepție s. f. (sil. -ți-e), art. accepția (sil. -ți-a), g.-d. art. accepției; pl. accepții, art. accepțiile (sil. -ți-i-)

accepție

ACCEPȚIE Variație (variantă*) a semnificatului care reprezintă restrângerea sensului în funcție de context*. Accepțiile uzuale într-o limbă sunt delimitate de dicționare* chiar și în cazul cuvintelor monosemice, dar, mai ales, în cazul celor polisemice (vezi POLISEMIE). Numai accepțiile care tind să se generalizeze sunt incluse în dicționare și delimitate prin diferite semne grafice (romburi, punct, punct și virgulă ș.a.). Există însă infinite accepții ocazionale, reprezentate de utilizarea specifică a unui sens într-un context nou; în acest caz, accepția este echivalentă, pentru unii autori, cu sensul* „care se deosebește prin anumite trăsături proprii de alte lucruri”, iar accepția înregistrată în cadrul acestui sens sub un romb este definită prin sinonimia cu distinctiv și ilustrată prin contextul trăsături distincte (vezi DEX). Unele accepții din dicționare reprezintă specializări contextuale: viteză de croazieră (accepție a cuvântului croazieră) se definește strict ca „regim de zbor al unui avion, care evoluează cu o viteză mai mică decât cea maximă”. A.B.V.

ACCEPȚIE s. v. sens.

ACCEPȚIE (ACCEPȚIUNE) s. conținut, însemnare, înțeles, semnificație, sens, valoare, (rar) semantică, semantism, (înv.) noimă, simț, tîlc. (~ unui cuvînt.)

ACCEPȚIUNE s. v. sens.