AFECT, afecte, s. n. 1. Reacție emoțională, cu o desfășurare puternică și relativ de scurtă durată. 2. Denumirea generică pentru stările sau reacțiile afective. – Din germ. Affekt, lat. affectus.

afect sn [At: NEGRUZZI, S. I, 230 / Pl: ~e / E: ger Affekt, lat affectus] 1 Reacție emotivă, cu o desfășurare puternică și, relativ, de scurtă durată. 2 (În sens larg) Denumire generică pentru stările afective.

*AFECT (pl. -te) sn. 🦉 Stare sufletească stăpînită de o emoțiune, de o pasiune [germ. < lat.]

AFECT, afecte, s. n. 1. Reacție emoțională, cu desfășurare puternică și relativ de scurtă durată. 2. (În sens larg) Denumirea generică pentru stările sau reacțiile afective. – Din germ. Affekt, lat. affectus.

AFECT, afecte, s. n. Reacție emotivă intensă și de scurtă durată. Spaima, furia, bucuria nestăpînită sînt afecte.

AFECT, afecte, s. n. Reacție emotivă. – Germ. Affekt (lat. lit. affectus).

AFECT s.n. Reacție emotivă puternică și scurtă. ♦ Denumire generică pentru stările sau reacțiile afective; totalitatea stărilor psihice de natură senzorială, emoțională și sentimentală. [Pl. -te, (rar) -turi. [Cf. germ. Affekt, lat. affectus].

AFECT s. n. 1. reacție emoțională intensă și de scurtă durată. 2. denumire generică pentru stările sau reacțiile afective. 3. (med.) leziune. (< germ. Affekt, lat. affectus)

AFECT ~e n. 1) Stare emoțională puternică cu evoluție violentă și de scurtă durată. 2) Stare sau reacție afectivă. /<germ. Affekt, lat. affectus

afect n. mișcarea sufletului care trece în pasiune, sentiment: toți oamenii sunt supuși afectelor.

*aféct n., pl. e (lat. affectus. V. perfect). Mișcare de suflet, sentiment, pasiune.

afect s. n., pl. afecte

afect s. n., pl. afecte

afect s. n., pl. afecte

afectelor, teoria ~, teorie estetică muzicală cu larg ecou în creație sec. 17-18. Potrivit acestei teorii se pot stabili, ierarhiza și codifica în sfera tematicului și a armonicului o seamă de mijloace răspunzând unor stări psihice (afecte) precise. Urmându-l pe Platon în caracterizarea modurilor (I, 1) eline (v. și etos), Glareanus (Dodekachordon, 1547) a desemnat pentru modurile curente anumite nuanțe afective (părerea existenței unor etos-uri distincte era împărtășită și în ev. med. în legătură cu modurile (1, 3) apusene și cu ehurile* biz.). Zarlino (Istitutioni harmoniche, 1558) a procedat într-un chip asemănător, investind însă cu proprietăți afective elementele formative ale armonicului: terța* mare era „veselă” în timp ce terța mică era „tristă”; prin tradiție, o anumită dialectică de orientare conținutistă consideră și astăzi majorul* și minorul* ca fiind „luminos” și, respectiv, „întunecat”, în funcție de terțele pe care se sprijină un mod și celălalt. Experiențele din domeniul operei*, mai ales prin stilul concitato al lui Monteverdi, au pus accentul pe unele mijloace de expresie, vizând o sferă aparte a stărilor afective (groază, iubire, gelozie). Mergând până la arbitrar, pe de o parte, și până la schematizare pe de alta, aceste mijloace și-au pierdut din interes în a doua parte a sec. 18. Momentul de înflorire a a. are loc în mediul barocului* muzical germ., unde prin strădaniile lui Kuhnau și J.D. Heinichen s-a ajuns la prescrierea unui adevărat cod de formule ritmice și armonice sau ritmo-melodice. Preluate de către J.S. Bach în cantatele* și în pasiunile* sale, aceste formule au girul valorii artistice, inextricabile, chiar dacă simbolica cu care fuseseră atunci investite scapă într-o bună măsură reprezentării noastre. Estetica romantică a muzicii programatice* nu este străină de această tradiție a a., ea găsind un sprijin – și nu de minimă importanță – în filosofia germ. a sec. 19 (Schlegel, Herder, Schopenhauer; Nietzsche numea motivul* „singurul sprijin al afectului muzical”).

AFECT s. v. emoție, sentiment.

afect s. v. EMOȚIE. SENTIMENT.