AFRONT, afronturi, s. n. Insultă, jignire, ofensă adusă cuiva în public. – Din fr. affront.

afront sn [At: NEGRUZZI, S. III, 463 / Pl: ~uri / E: fr affront] Ofensă adusă cuiva în public Si: insultă, jignire, ultragiu.

*AFRONT (pl. -turi) sn. Ocară făcută cuiva (cu vorba sau cu fapta) fiind de față și alții, înfruntare: îi făcuse ~ul de a nu voi să-l primească ca ambasador la Petersburg (I.-GH.) [fr.].

AFRONT, afronturi, s. n. Insultă în public, jignire. Mizerabilul! să se-ntinză pînă-ntr-atîta ca să-mi facă un afront! CARAGIALE, O. I 56. Lui Mogorogea nu-i ieșea de la inimă afrontul ce i-l făcuse Pavel. CREANGĂ, A. 107.

AFRONT, afronturi, s. n. Insultă în public; jignire – Fr. affront.

AFRONT s.n. Insultă în public; jignire, ultragiu; dezonoare. [Pl. -turi. / < fr. affront].

AFRONT s. n. insultă, jignire adusă cuiva în public. (< fr. affront, it. affronto)

AFRONT ~uri n. Insultă adusă cuiva în public; ofensă. A suferi un ~. [Sil. a-front] /<fr. affront

afront n. faptă sau vorbă de ocară (aruncată în față), insultă publică.

*afrónt n., pl. urĭ (fr. affront). Injurie; rușine: a suferi, a primi un afront de la cineva, a face cuĭva un afront. – Curat rom. înfruntare.

afront (desp. a-front) s. n., pl. afronturi

afront (a-front) s. n., pl. afronturi

afront s. n. (sil. -front), pl. afronturi

AFRONT s. v. jignire.

AFRONT s. injurie, insultă, jignire, ocară, ofensă, rușine, umilință, (livr.) ultraj, vexațiune, (pop.) hulă, sudalmă, suduitură, (înv.) băsău, dosadă, înfruntare, necinste, obidă, (fig.) atingere, (livr. fig.) lezare. (Nu poate suporta ~ ce i s-a adus.)