AIUREALĂ, aiureli, s. f. 1. Delir. 2. (Fam.) Vorbire lipsită de sens; absurditate. 3. (Fam.) Zăpăceală, tulburare, dezordine. – Aiuri + suf. eală.

aiureală sf [At: BARONZI, L. 150/15 / Pl: ~eli, (reg) -ele / E: aiuri + -eală] (Fam) 1 Delir. 2 Vorbire lipsită de sens. 3 Absurditate. 4 Zăpăceală. 5 Dezordine.

AIUREALĂ sf. Faptul de a aiuri, zăpăceală a minții: se deșteptă din aiureala pe care i-o lăsase aburul vinului (D.-ZAMF.).

AIUREALĂ, aiureli, s. f. 1. Delir. 2. (Fam.) Vorbire lipsită de sens; absurditate. 3. (Fam.) Zăpăceală, tulburare, dezordine. [Pr.: a-iu-] – Aiuri + suf. -eală.

AIUREALĂ, aiureli, s. f. Vorbire lipsită de șir sau de logică (cauzată de o stare patologică); delir, aiurare; vorbire lipsită de sens, absurditate. Mumă! zău că este tata. – Dar unde este, mă? Ce tot aiurezi tu? – Ba nici aiureală, nici nimic. Uite-l, este colea lîngă mine. ISPIRESCU, L. 217.

AIUREALĂ, aiureli, s. f. Delir; vorbire lipsită de sens; absurditate. – Din aiuri + suf. -eală.

aiureală f. delir.

aĭureálă f., pl. elĭ. Acțiunea de a aĭura.

aiureală (fam.) s. f., g.-d. art. aiurelii; pl. aiureli

aiureală (fam.) s. f., g.-d. art. aiurelii; pl. aiureli

aiureală s. f., g.-d. art. aiurelii; pl. aiureli

AIUREALĂ s. 1. v. delir. 2. v. sminteală. 3. v. absurditate.

AIUREALĂ s. 1. (MED.) aiurare, delir, delirare, (înv. și reg.) bîiguială, bîiguire. (~ unui bolnav.) 2. sminteală, țicneală, zăpăceală, (fam. fig.) țăcăneală. (~ cuiva.) 3. aberație, absurditate, bazaconie, elucubrație, enormitate, fantasmagorie, prostie, stupiditate. (Ce spui tu e o ~!)