ajutorință sf [At: DOSOFTEI, PS. 85 / V: (reg) agiu~^[1] / Pl: ~țe și -ți / E: ajutori + -ință] (Înv) 1 Ajutor (1). 2 (Fin) Impozit din sec. XVIII din Țara Românească și din Moldova.

AJUTORINȚĂ (pl. -ințe) sf. 1 Ajutor, sprijin: dînd mulțumită prea înaltului Dumnezeu pentru ajutorința ce a primit de la dînsul (ISP.) ¶ 2 🔎 ‡Un fel de dare directă (în Moldova) ce se storcea pe la sfîrșitul veacului trecut de la popor de două ori pe an, vara și iarna [ajutori].

AJUTORINȚĂ, ajutorințe, s. f. (învechit) 1. Ajutor, sprijin. [Copilul] era bun, ascultător și era de ajutorință muierii mele. RETEGANUL, P. V 82. ◊ (Concretizat) [Feciorii Chiajnei] însoțiți, unul de oaste pămînteană și de ajutorințe ungurești, altul de turcii ce i se dase ca să-l așeze pe scaunul năzuit al Moldovii, se întîmpinase în ocolul Focșanilor. ODOBESCU, S. I 170. 2. Dare, impozit. Se hotărî ca boierii și mănăstirile, să plătească ploconul, ajutorința. BĂLCESCU, O. II 17.

AJUTORINȚĂ, ajutorințe, s. f. 1. Ajutor¹. 2. (Înv.) Dare, impozit. – Din ajutori + suf. -ință.

ajutorință f. 1. ajutor: însoțit de ajutorințe ungurești OD.; 2. numele unei dări suplimentare (în epoca fanariotă).

ajutorínță f., pl. e. Ajutor (Rar). Un bir suplementar care se plătea de doŭă orĭ pe an (vara și ĭarna) în sec. 18 în Moldova.

ajutorință (înv.) s. f., g.-d. art. ajutorinței; pl. ajutorințe

ajutorință (înv.) s. f., g.-d. art. ajutorinței; pl. ajutorințe

ajutorință s. f., g.-d. art. ajutorinței; pl. ajutorințe

AJUTORINȚĂ s. v. ajutor, asistență, fumărit, ocrotire, protecție, sprijin, văcărit.

ajutorință s. v. AJUTOR, ASISTENȚĂ. FUMĂRIT. OCROTIRE, PROTECȚIE. SPRIJIN. VĂCĂRIT.

AJUTORINȚĂ s. f. (Mold.) Dare fiscală. Se făcuse o dajde nouă, cu nume de „agiutorință”. CANTA; cf. PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU. Etimologie: ajutori + suf. -ință. Cf. adău, răsură², ruptă, ruptoare, satara.