amorțire sf [At: BĂLCESCU, M. V. 580 / Pl: ~ri / V: (înv) amur~ / E: amorți] 1 Încremenire. 2 (Fig) Adormire. 3 (Fig) Oprire. 4 (Fig) Stingere. 5 Insensibilitate. 6 (Fig) Amuțire. 7-8 (Fig) Pierdere a vioiciunii (sau a puterii). 9 Hibernare. 10 (Fig) înghețare pe deasupra Si: amorțit¹ (10). 11 (Fig) Atenuare. 12 (Fig) Încetare. 13 (Fig) Indiferență.

AMORȚIRE sf. 1 Faptul de a (se) amorți ¶ 2 Nesimțire, nemișcare: Neagra luncă de pe vale care zace ’n ~ (ALECS.).

AMORȚIRE, amorțiri, s. f. Faptul de a amorți. 1. Stare trecătoare de insensibilitate, de nemișcare a trupului sau a unei părți a trupului; amorțeală. Amorțirea mîinii. ◊ Fig. Numai pîrîul, minat cu grăbire, în calea lui... mai însemna, în amorțirea universală, eterna mișcare a vieții în vinele adormite ale lucrurilor. HOGAȘ, M. N. 132. Totul zace-n neclintire, în adîncă amorțire. ALECSANDRI, P. A. 95. 2. Fig. Indiferență, inerție, inactivitate.

AMORȚIRE, amorțiri s. f. Faptul de a amorți; amorțeală; fig. indiferență, inerție.

amorțire f. 1. înțepenire; 2. fig. letargie.

amorțíre f. Acțiunea de a amorți. Starea celuĭ amorțit. Fig. Decadență: amorțirea literaturiĭ.

amurțire sf vz amorțire

amorțire s. f., g.-d. art. amorțirii; pl. amorțiri

amorțire s. f., g.-d. art. amorțirii; pl. amorțiri

amorțire s. f., g.-d. art. amorțirii; pl. amorțiri

Amorțire ≠ dezmorțire