armurar¹ sm [At: MARIAN, ap. HEM, 1713 / V: -e², ~ie, -morare, (reg) -iu¹ / Pl: ~i / E: nct] 1 Plantă medicinală erbacee din familia compositelor, cu frunzele superioare lucioase și cele inferioare colțuroase și spinoase, folosită pentru vindecarea unei boli de vite Cf armurare¹ (1), armurariță (Sylibum marianum). (Reg) Planta Echinops commutatus. 3-5 Armurare¹ (1, 3, 4).

ARMURAR¹ sbst. 1 Boală de vite, foarte primejdioasă, umflătură la partea de sus a piciorului cu paralizie a picioarelor de dinapoi, pielea vitei bolnave e înfoiată ca și cînd ar fi deslipită, iar carnea e acoperită cu niște pete ca ale frunzei de armurar: boala de ~ se lecuește... cu buruiana ce se chiamă armurar fiartă în borș (DRĂGH.) ¶ 2 🌿 Plantă ierboasă ce crește mare, ajungînd uneori pînă la înălțimea de doi metri; are frunza grasă, împestrițată cu pete albe, cu crestături mari și cu ghimpi pe margini; florile sînt stînjinii deschise, dispuse în capitule globuloase; poporul o întrebuințează contra boalei de vite numite armurar (Carduus marianus) (🖼 221) [armur].

*ARMURAR² = ARMURIER.

armurar m. 1. boală de vite: putrezirea armurilor; 2. burueană de vindecat armurarul (Carduus marianus). [V. arm].

armurár n. (d. arm, armurĭ). Dalac (pústula maligna). S. m. Un fel de scaĭ (cárdus marianus) întrebuințat de popor contra boaleĭ cu acelașĭ nume. – Boala se maĭ numește și armurare (f.) și armurăriță (f.), pl. e.

armorare sf vz armurar¹

armurarie sf vz armurar²

armurariu¹ sm vz armurar¹

armure² sm vz armurar

ARMURAR s. v. tătarnică.

ARMURAR s. (BOT.; Carduus marianus) (prin Transilv.) amărea, spinul-Sfintei-Marii.

armurar s. v. TĂTARNICĂ.

ARMURAR s. (BOT.; Carduus marianus) (prin Transilv.) amărea, spinul-Sfintei-Marii.

armurar, armurari, (armurariu, armorar), s.m. Plantă ierboasă originară din regiunea mediteraneeană (Carduus marianum; Silybum marianum); limba-cerbului, mărăcine cu frunză lată: „Asta-i armorari șî-i bun păntru marhăle beteje. Treabă să sie hiert și apa să dă la marhă să bea” (Papahagi, 1925: 315). – Din arm, armur „coapsă” + suf. -ar (DER). ■ Cuv. rom. > magh. armurar (Edelspacher, după DER).

armurar, armurare, (armurariu, armorar), s.n. – (bot.) Plantă ierboasă originară din regiunea mediteraneeană (Carduus marianum; Silybum marianum). Limba-cerbului (Bud, 1908). Mărăcine cu frunză lată (Papahagi, 1925): „Asta-i armorari șî-i bun păntru marhăle beteje. Treabă să sie hiert și apa să dă la marhă să bea” (Papahagi, 1925: 315). – Din arm, armur „coapsă” + suf. -ar (Scriban, Șăineanu, DER). Cuv. rom. > magh. armurar (Edelspacher, cf. DER).

armurar, -e, (armurariu, armorar), s.n. – (bot.) Plantă ierboasă originară din regiunea mediteraneană (Carduus marianum; Silybum marianum). Limba cerbului (Bud 1908). Mărăcine cu frunză lată (Papahagi 1925): „Asta-i armorari șî-i bun păntru marhăle beteje. Treabă să sie hiert și apa să dă la marhă să bea” (Papahagi 1925: 315). – Din arm, armur „coapsă” (DER) + -ar.