binecuvântare sf [At: DRĂGHICI, R. 89 / 10-11 / Pl: ~tări / E: binecuvânta] 1 (D. Dumnezeu) Revărsare a grației divine Si: (liv) benedicțiune, binecuvântat¹ (1), blagoslovire, blagoslovenie, (înv) urâciune. 2 (Ccr) Cuvintele cu care se binecuvântează Si: binecuvântat¹ (2). 3 Urare de prosperitate și fericire, cu invocarea numelui lui Dumnezeu Si: binecuvântat¹ (3). 4 Slăvire (în semn de recunoștință) Si: binecuvântat¹ (4), fericire, lăudare, preamărire. 5 (Îe) A (sau a-și) da ~ A încuviința.

binecuvântare f. fapta de a binecuvânta și rezultatul ei.

binecuvîntare s.f. 1 (relig.) Acțiune sacră pe care o îndeplinește un rabin, preot sau imam pentru a atrage grația divină asupra cuiva sau a ceva. ◊ Binecuvîntare apostolică v. apostolic. ♦ Revărsare a grației divine; blagoslovire. ◊ Fig. Ploaia asta a fost o binecuvîntare. ♦ Concr. Cuvintele cu care se binecuvîntează. ♦ (la pl.) Grupare de imne care proslăvesc Învierea Domnului sau invocă mila divină la moartea unui creștin. 2 Urare de prosperitate și fericire, cu invocarea numelui lui Dumnezeu. 3 Slăvire în semn de recunoștință; preamărire. 4 Expr. Cu (sau sub) binecuvîntarea cuiva = cu consimțămîntul, învoirea cuiva. Lui Lăpușneanu Vodă i-a dat pocal de otravă chiar doamna sa, sub binecuvîntarea părintelui mitropolit Teofan (SADOV.). A(-și) da binecuvîntarea = a fi de acord (cu ceva); a aproba. • pl. – ări. /v. binecuvînta.

BINECUVÎNTARE sf. 1 Faptul de a binecuvînta; proverb: ~a părinților întărește casele fiilor ¶ 2 Favoarea, ocrotirea cerească.

BINECUVÎNTARE, binecuvîntări, s. f. Acțiunea de a binecuvînta; formula sau cuvintele rostite, ori gestul pe care îl face preotul cînd binecuvîntează. Îngenunchind amîndoi dinaintea Împăratului-Verde, își jură credință unul altuia, primind binecuvîntare de la dînsul. CREANGĂ, P. 297. Mă întovărășiră de binecuvîntări pînă ce mă perdură din ochi. NEGRUZZI, S. I 300. ◊ Expr. A(-și) da binecuvîntarea = a aproba, a încuviința, a fi de acord (cu ceva). Sub binecuvîntarea cuiva = cu aprobarea, încuviințarea, consimțămîntul, învoirea cuiva. Lui Lăpușneanu-vodă i-a dat pocal de otravă chiar doamna sa, sub binecuvîntarea părintelui mitropolit Teofan. SADOVEANU, N. F. 50.

BINECUVÎNTARE, binecuvîntări, s. f. Acțiunea de a binecuvînta; formula rostită sau gestul făcut de preot cînd binecuvîntează. ◊ Expr. A (sau a-și) da binecuvîntarea = a fi de acord (cu ceva); a aproba.

binecuvîntáre f. Acțiunea de a binecuvînta, benedicțiune.

binecuvântare s. f., g.-d. art. binecuvântării; pl. binecuvântări

binecuvântare s. f., g.-d. art. binecuvântării; pl. binecuvântări

binecuvântare s. f. → cuvântare

BINECUVÂNTARE s. 1. (BIS.) blagoslovire, (livr.) benedicțiune, (pop.) blagoslovenie, (înv.) urăciune. 2. v. preamărire.

BINECUVÎNTARE s. 1. (BIS.) blagoslovire, (livr.) benedicțiune, (pop.) blagoslovenie, (înv.) urăciune. (~ credincioșilor de către preot.) 2. glorificare, laudă, mărire, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slavă, slăvire. (Au adus ~ salvatorului lor.)