BINEFĂCĂTOR, -OARE, binefăcători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care face bine, care folosește. 2. S. m. și f. Persoană care face bine altora. – Bine + făcător (după fr. bienfaiteur și bienfaisant).

binefăcător, ~oare smf, a [At: COD. VOR. 148 / V: (îrg) bire- / Pl: ~i, ~oare / E: bine + făcător] (după fr bienfaiteur și bienfaisant)] 1-2 (Persoană) care face bine.

binefăcător, -oare adj., s.m., s.f. 1 adj. Care face bine, care folosește. O lumină caldă, binefăcătoare se lasă din cer, pămîntul aburește (VLAH.). 2 s.m., s.f. Persoană care face bine altora. Ce vom face acum și noi pentru binefăcătorul nostru? (ISP.). • pl. -ori, -oare. /bine + făcător, după fr. bienfaiteur, bienfaisant.

BINEFĂCĂTOR, -TOARE adj. și sm. f. Care face cuiva un bine [bine + făcător].

BINEFĂCĂTOR, -OARE, binefăcători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care face bine, care folosește. 2. S. m. și f. Persoană care face bine altora. – Bine + făcător (după fr. bienfaiteur și bienfaisant).

BINEFĂCĂTOR, -OARE, binefăcători, -oare, adj. Care, pricinuiește mult bine; bun, folositor. Din fundul sufletului o căldură binefăcătoare, o duioasă mulțumire se ridica și-l cuprindea peste tot. BART, E. 351. Nori negri se ridicau uneori în văzduh, dar nu-și scuturau ploaia lor binefăcătoare asupra Drăgăicii, ci se duceau grăbiți să reverse-n alte locuri bucuria belșugului. SANDU-ALDEA, U. P. 116. O lumină caldă, binefăcătoare se lasă din cer; pămîntul aburește. Copacii se scutură de floare. VLAHUȚĂ, O. A. 343. ♦ (Substantivat) Persoană care face bine altora, care ajută pe alții; făcător de bine. Aceste vorbe... arătau că binefăcătorul nu era supărat. PAS, L. I 22. Ce vom face acum și noi pentru binefăcătorul nostru? ISPIRESCU, L. 330.

BINEFĂCĂTOR, -OARE, binefăcători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care pricinuiește mult bine; bun, folositor. 2. S. m. și f. Persoană care face bine altora. – Din bine¹ + făcător.

BINEFĂCĂTOR¹ ~oare (~ori, ~oare) Care face bine; cu efect pozitiv; prielnic; favorabil; propice; benefic. Remediu ~. Climă ~oare. /bine + făcător

binefăcător a. și m. 1. cel ce face un bine; 2. folositor: efectele binefăcătoare ale medicamentului; 3. cui place a face binele.

*binefăcătór, -oáre adj. (după lat. benefactor și fr. bienfaiteur). Care face bine, care ajută. Folositor: medicament binefăcător.

birefăcător, ~oare smf, a vz binefăcător corectat(ă)

binefăcător adj. m., s. m., pl. binefăcători; adj. f., s. f. sg. și pl. binefăcătoare

binefăcător adj. m., s. m., pl. binefăcători; adj. f., s. f. sg. și pl. binefăcătoare

binefăcător adj., s. m. → făcător

BINEFĂCĂTOR adj., s. 1. adj. favorabil, prielnic, propice, (livr.) benefic, (înv.) părtinitor. (Un efect ~.) 2. s. (înv.) blagonoseț. (El este ~ul meu.)

BINEFĂCĂTOR adj., s. 1. adj. favorabil, prielnic, propice, (livr.) benefic, (înv.) părtinitor. (O împrejurare ~.) 2. s. (înv.) blagonoseț. (El este ~ meu.)

Binefăcător ≠ răufăcător, nociv, vătămător