18 definiții pentru bunăvoință

din care

Explicative DEX

BUNĂVOINȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare față de cineva; îngăduință. 2. Tragere de inimă; râvnă, zel, sârg. [Gen. -dat.: bunăvoinței] – Bună + voință (după lat. benevolentia).

bunăvoință sf [At: DA / E: bună + voință] 1 Atitudine binevoitoare față de cineva Si: (îvr) bunătămare (1). 2 Tragere de inimă.

bunăvoință s.f. 1 Purtare sau atitudine binevoitoare față de cineva; îngăduință, (înv.) benevolență. Protector, l-a asigurat de bunăvoința lui oricînd (CA. PETR.). 2 Tragere de inimă (pentru a face ceva); rîvnă, zel, sîrg. Lucrează cu multă bunăvoință. • g.-d. -ei. /bună + voință, după lat. benevolentia, -ae.

BUNĂVOINȚĂ (cu art. bunăvoința sau bună-voință) sf. Bunătate arătată față de cineva, purtare binevoitoare către cineva, îngăduință: fură ascultați cu multă ~ (BĂLC.); cucoana... cu toată buna-voință ce avea se lehămetește... de (CRG.) [bună + voință].

BUNĂVOINȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare față de cineva; îngăduință. 2. Tragere de inimă; râvnă, zel, sârg. [Gen.-dat.: bunăvoinței] – Bună + voință (după lat. benevolentia).

BUNĂVOINȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare (față de cineva); îngăduință. Cu toată bunăvoința ce avea, se lehămetește și de binefacere și de tot. CREANGĂ, P. 332. Solii... fură ascultați cu multă bunăvoință. BĂLCESCU, O. II 271. 2. Tragere de inimă (pentru a face ceva). Tovarășul acesta lucrează cu multă bunăvoință. – Forme gramaticale: art. bunăvoința, gen.-dat. bunăvoinței și (mai rar) bunei-voințe.

BUNĂVOINȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare; îngăduință. 2. Tragere de inimă (pentru a face ceva); rîvnă, zel, sîrg. [Gen.-dat.: bunăvoinței] – Din bună + voință (după lat. benevolentia).

BUNĂVOINȚĂ f. 1) Atitudine binevoitoare (față de cineva); dispoziție favorabilă; îngăduință. 2) rar Străduință deosebită; râvnă; zel. [G.-D. bunăvoinței] /bună + voință

bunăvoínță, bună-voínță saŭ búnă voínță f. Dispozițiune favorabilă față de cineva saŭ de ceva: grație bunăvoințeĭ luĭ saŭ buneĭ luĭ voințe.

binevoință sf vz bunăvoință

bunavoință f. dispozițiune favorabilă pentru cineva.

Ortografice DOOM

bunăvoință (atitudine binevoitoare) s. f., art. bunăvoința, g.-d. art. bunăvoinței

bunăvoință (atitudine binevoitoare) s. f., art. bunăvoința, g.-d. art. bunăvoinței

bunăvoință s. f., art. bunăvoința, g.-d. art. bunăvoinței

bunăvoință, gen. bunăvoinței

bunăvoință, bunei voințe gen. a.

Sinonime

BUNĂVOINȚĂ s. 1. afecțiune, cordialitate, prietenie, (livr.) afabilitate, (fig.) căldură. (N-am simțit ~ lui obișnuită.) 2. amabilitate, atenție, prietenie, solicitudine. (Ne-a arătat multă ~.) 3. v. serviabilitate. 4. v. amabilitate. 5. îngăduință, înțelegere, mărinimie, milă, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) priință, (turcism înv.) musaadea. (Cu ~ lui.) 6. râvnă, silință, sârg, zel, (înv.) proeresis. (Arăta destulă ~, dar nu putea realiza mai nimic.)

BUNĂVOINȚĂ s. 1. afecțiune, cordialitate, prietenie, (livr.) afabilitate, (fig.) căldură. (N-am simțit ~ lui obișnuită.) 2. amabilitate, atenție, prietenie, solicitudine. (Ne-a arătat multă ~.) 3. amabilitate, serviabilitate, (livr.) complezență, (înv.) complăcere, priință. (~ lui față de mine.) 4. amabilitate, bunătate. (Te rog să ai ~ să-mi spui cît e ceasul.) 5. îngăduință, înțelegere, mărinimie, milă, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) priință, (turcism înv.) musaadea. (Cu ~ lui.) 6. rîvnă, silință, sîrg, zel, (înv.) proeresis. (Arăta destulă ~, dar nu putea realiza nimic.)

Intrare: bunăvoință
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • bunăvoință
  • bunăvoința
plural
genitiv-dativ singular
  • bunăvoințe
  • bunăvoinței
plural
vocativ singular
plural
binevoință substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: MDA2
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • binevoință
  • binevoința
plural
genitiv-dativ singular
  • binevoințe
  • binevoinței
plural
vocativ singular
plural
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

bunăvoințăsubstantiv feminin

  • 1. Purtare sau atitudine binevoitoare față de cineva. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Cu toată bunăvoința ce avea, se lehămetește și de binefacere și de tot. CREANGĂ, P. 332. DLRLC
    • format_quote Solii... fură ascultați cu multă bunăvoință. BĂLCESCU, O. II 271. DLRLC
  • 2. Tragere de inimă. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Tovarășul acesta lucrează cu multă bunăvoință. DLRLC
  • comentariu rar Genitiv-dativ și: bunei-voințe. DLRLC
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.