cârâială sf [At: COSTINESCU / V: gâ~, (reg) ~răi~, găr~ / Pl: ~ieli / E: cârâi + -eală] 1 (D. unele păsări) Emisiune de sunete caracteristice, neplăcute, scurte și guturale Si: cârâire (1), cârâit¹ (1), cărâtură (1). 2 (Ccr) Sunet caracterisic, neplăcut, scurt și gutural, produs de unele păsări Si: cârâire (2), cârâit¹ (2), cărâitură (2). 3 (Fig; fam) Cârtire. 4 (Fig; fam) Ceartă.

CÎRÎIALĂ (pl. -ieli) sf. CÎRÎIT sbst., CÎRÎITURĂ (pl. -turi) sf. 1 Faptul de a cîrîi: cîrîitul cioarelor nu mai găsește astîmpăr (GRL.); cocoșul casei a scos o cîrîitură lungă (GRIG.) ¶ 2 Huiduială (în spec. adresată Țiganilor): huiduielile și cîrîiturile însoțiră pe bieții Țigani, pînă pieriră din ochii lumii (D.-ZAMF.) ¶ 2 Neînțelegere, sfadă, cicăleală: ca să nu rămîie nici urmă de cîrîială între noi (ISP.).

CÎRÎIALĂ, cîrîieli, s. f. 1. Sunet produs de diferite păsări (mai ales de ciori și de găini). Cînd se zvoni de ziuă, din vîrful acestui paltin ieși o cîrîială crîncenă și o pereche de corbi căzu aproape în carul lui lordache, croncănind și plesnind din aripi. GALACTION, O. I 287. 2. Cîrtire, ceartă. Cam cu cîrîială, cam cu sila, fu nevoit să treacă. ISPIRESCU, L. 153. Ca să nu rămîie nici urmă de cîrîială între noi. ISPIRESCU, la TDRG.

cârâială s. f., g.-d. art. cârâielii; pl. cârâieli

cârâială s. f., g.-d. art. cârâielii; pl. cârâieli

cârâială s. f. (sil. -râ-ia-), g.-d. art. cârâielii; pl. cârâieli

cîrîială

cârâială, cârâieli s. f. ceartă

CÂRÂIALĂ s. cârâit. (~ de găină.)

CÂRÂIALĂ s. v. ciondăneală, ciorovăială.

CÎRÎIALĂ s. cîrîit. (~ de găină.)

cîrîială s. v. CIONDĂNEALĂ. CIOROVĂIALĂ.