CAIMACAM, caimacami, s. m. 1. (În Imperiul Otoman) Locțiitor al unor demnitari. ◊ Compus: caimacam-aga = locțiitor al marelui vizir. 2. Locțiitor al domnului, însărcinat cu administrarea Moldovei și Țării Românești până la instalarea pe tron a noului domn. 3. Locțiitor al banului Craiovei, începând din 1761. [Var.: caimacan s. m.] – Din tc. kaymakam.

caimacam [At: M: COSTIN, ap. LET. 254 / V: căimă~, ~an, căimacan, căimăcan / Pl: ~i / E: tc kaymakam] (Înv) 1-2 sm (Persoană cu) rangul de locțiitor al unui demnitar turc. 3-4 sm (Îc) -aga (Persoană cu) rangul de locțiitor al marelui vizir (pe un teritoriu străin) Si: guvernator, vicerege. 5-6 sm (Persoană cu) rangul de locțiitor al domnului, însărcinat cu administrarea Moldovei sau Țării Românești până la instalarea pe tron a noului domn. 7-8 sm (Persoană cu) rangul de locțiitor al marelui ban al Craiovei, începând din 1761. 9 a (îf -an) Bogat. 10 sm (Îaf) Bătrân din sfatul satului. 11 a (Pex; îaf) Bun de gură.

‡CAIMACAM sm. 🔎 1 Locțiitor al marelui Vizir, însărcinat cu paza orașului și cu conducerea trebilor împărăției (🖼 722) ¶ 2 Locțiitor al Domnului, în lipsa acestuia sau pînă la instalarea altuia nou: Ureche Logofătul, ce era ~ la scaun, pînă va veni Domn în țară N. -COST. [tc.].

CAIMACAM, caimacami, s. m. 1. Locțiitor al unor demnitari (turci). ◊ Compus: caimacam-aga = locțiitor al marelui vizir. 2. Locțiitor al domnului, însărcinat cu administrarea Moldovei și Țării Românești până la instalarea pe tron a noului domn. 3. Locțiitor al banului Craiovei, începând din 1761. [Var.: caimacan s. m.] – Din tc. kaymakam.

CAIMACAM, caimacami, s. m. (învechit) Locțiitor al domnitorului în lipsa acestuia sau în caz de vacanță a tronului (pînă la instalarea noului domn). Fiindcă la 1 mai 1856 expirau puterile domnilor Știrbei și Crigore Ghica, numiți la 1849 pe termen de șapte ani, ei erau să fie înlocuiți prin caimacami numiți de Poartă, pînă la alegerea domnilor de către camerele elective. GHICA, S. 425. ♦ Locțiitor al marelui-ban al Craiovei. Iar la masă cine-mi șade?... Banii Severinului, Caimacamii Oltului Și boierii Tirgului. TEODORESCU, P. P. 478. ♦ Locțiitor al diferiților demnitari turci. ◊ Compus: caimacam-aga = locțiitor al marelui vizir (pe teritoriu străin). La Țarigrad se-ntorcea, Tot lui tatsu că-i spunea, Iară tat’su poruncea, Poruncea lui beșleaga Și lui caimacam-aga De colo din Orava. TEODORESCU, P. P. 636. – Pronunțat: cai-ma-.

CAIMACAM, caimacami, s. m. (Înv.) Locțiitor al domnitorului. ♦ Locțiitor al diferiților demnitari (turci). ◊ Compus: caimacam-aga = locțiitor al marelui vizir. [Var.: caimacan s. m.] – Tc. kaymakam.

CAIMACAM ~i m. (în evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Locțiitor al domnitorului. /<turc. kaymakam

caimacam m. 1. locțiitor de Domn, când tronul rămânea vacant, care cărmuia țara până la instalarea noului principe; 2. locțiitorul Banului Craiovei (de la 1761): Banii Severinului, caimacamii Oltului. Pop. [Turc. kaimakan, locțiitorul marelui vizir].

caĭmacám m. (turc. ar. kaĭim-mekam, pop. kaĭmakam). Vechĭ. Locotenentu mareluĭ vizir orĭ al unuĭ ministru turcesc. Locotenentu domnuluĭ, regent. Reprezentantu domnuluĭ în Craĭova, guvernatoru Olteniiĭ de la 1761 în coace. Azĭ. Munt. Vest. (caĭmacan). Bogătaș, fruntaș (în sat).

caimacan sm vz caimacam

căimacan sm vz caimacam

căimăcam sm vz caimacam

căimăcan sm vz caimacan

CAIMACAN s. m. v. caimacam.

caimacam (desp. cai-) s. m., pl. caimacami

caimacam (cai-) s. m., pl. caimacami

caimacam s. m. (sil. cai-), pl. caimacami

caimacam.

caimacam (caimacami), s. m. – 1. Locțiitor al marelui Vizir. – 2. În Muntenia și Moldova, locțiitor al domnitorului începînd din sec. XVIII. – 3. Locțiitor al banului Craiovei; în jurul lui 1783 l-a înlocuit definitiv pe ban, al cărui titlu a fost de atunci doar onorific. – Mr., megl. căimăcam. Tc. kaymakam (Roesler 594; Șeineanu, II, 76; Lokotsch 1010); cf. ngr. ϰαϊμαϰάμης, bg. kaimakam. – Der. caimacameasă, s. f. (nevastă de caimacam); caimacamesc, adj. (propriu unui caimacam); caimacami, vb. (a conduce în calitate de caimacam; a guverna în interegn); caimacămie, s. f. (guvernare).

caimacan, caimacani s. m. (intl.) bișnițar.

CAIMACAM s. v. regent.

caimacam s. v. REGENT.

CAIMACAM s.m. 1. (Mold.) Locțiitor de demnitar turc. Ieșise poruncă de la caimacamul. M. COSTIN. 2. (Mold., ȚR) Locțiitor de domn. A: Și au pus vezirul caimacami în scaun. PSEUDO-COSTIN, 1^v. Pre acești doi i-au făcut acel agă . . . caimacami de au păzit scaunul. NCL II, 288: cf. PSEUDO-COSTIN, 30^v: NCL II, 289, 290, 293; NECULCE; PSEUDO-MUSTE; PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU. B: Caimacam în locul lui, purtătoriu de grijă tuturor lucrurilor țării. R. POPESCU. Variante: caimacan (R. POPESCU). Vezi și căimăcămi, căimăcămie. Etimologie: tc. kaymakam.

CAIMACAN s.m. v. caimacam.

CĂIMĂCAN s.m. v. caimacam.