chemător, ~oare [At: DOSOFTEI, V. S. 3 / V: (pop) chie~ / Pl: ~i, ~oare / E: chema + -(ăi)tor] 1 a Care cheamă. 2 a (Fig) îmbietor. 3 sm (Pop) Tânăr care invită la nuntă din partea mirelui sau miresei Si: drușcă, vătășiță, vornicel, vorniciță. 4 (Reg) sf Nevastă tânără. 5 sf (Înv; grm) Vocativ.

CHEMĂTOR I. sm. Trans. Cel ce chiamă, poftește pe oaspeți la nuntă, vornicel: invitările la ospăț se fac de doi ~i, aleși dintre juni, unul din partea miresei și altul din partea mirelui (FR.-CDR.). II. CHEMĂTOARE sf. Trans. Vătăjiță, voniciță, femeie aleasă dintre rudele sau prietenele mirilor, avînd a îndeplini diferite servicii la nuntă (MAR.).

CHEMĂTOR, -OARE, chemători, -oare, adj. (Literar) Care cheamă; fig. îmbietor, ademenitor. Străzile se desfac ca niște brațe uriașe, pline de surprize, chemătoare și vii. SAHIA, U.R.S.S. 61. Aude-n depărtare Glas de clopot chemător. ALECSANDRI, P. II 33. ◊ (Popular, substantivat) Persoană care invită pe cunoscuți la nuntă; vornicel, drușcă. Ia ieși pîn-afară, C-afară te cheamă Doi-trei chemători, Juni colindători. TEODORESCU, P. P. 18.

CHEMĂTOR, -OARE, chemători, -oare, adj. Care cheamă; fig. îmbietor, ademenitor. ♦ (Pop.; substantivat) Persoană care invită pe cunoscuți la nuntă; vornicel. – Din chema + suf. -(ă)tor.

chemător a. și m. care cheamă sau invită: glas de clopot chemător AL. ║ m. Tr. 1. cel ce cheamă la nuntă; 2. vornicel de nuntă.

chemătór m. Trans. Cavaler de onoare care invită la nuntă la țară.

chiemător, ~oare a vz chemător

chimător, ~oare smf, a vz chemător

chemător adj. m., pl. chemători; f. sg. și pl. chemătoare

chemător adj. m., pl. chemători; f. sg. și pl. chemătoare

chemător adj. m., pl. chemători; f. sg. și pl. chemătoare

CHEMĂTOR s. v. colăcar, vătaf, vătășel, vornicel.

chemător s. v. COLĂCAR. VĂTAF. VĂTĂȘEL. VORNICEL.

chemătoare s. v. VOCATIV.

Chemător ≠ dezgustător

chemător, chemători, s.m. Persoană care face invitații la nuntă din partea mirilor: „În portul acela de sărbătoare, cei patru chemători pornesc, încă în ziua aceea, la chemat, adică să invite la nuntă” (Gherman, 1938: 7). – Din chema „a invita” + suf. -ător (DLRM, DEX, MDA).