chinuitor, ~oare [At: EMINESCU, N. 80 / Pl: ~i, ~oare / E: chinui + -tor] 1 a Care chinuiește (pe cineva). 2 sm Persoană care supune pe cineva la chinuri (1). 3 sf (Înv) Instrument de tortură.

CHINUITOR, -TOARE adj. și sm. f. Care chinuește: Dragostea-i chinuitoare ne ’ndrăznind să ți-o mai spună (VLAH.).

CHINUITOR, -OARE, chinuitori, -oare, adj. Care chinuiește, care provoacă un chin fizic sau moral. Lungile și chinuitoarele așteptări nu atacaseră numai trupul. SADOVEANU, Z. C. 299. După trei luni de drum chinuitor au debarcat la Cayena. BART, E. 275. Cumplit de chinuitoare erau nopțile lui Radu. VLAHUȚĂ, O. AL. 130. ◊ (Adverbial) La trei din noapte vom suda din somn Pe cei ce se lăsară istoviți în noroi... Vom aștepta chinuitor Și-apoi... în șiruri rare vom urca. CAMIL PETRESCU, V. 31. – Pronunțat: -nu-i-.

CHINUITOR, -OARE, chinuitori, -oare, adj. Care chinuiește. – Din chinui + suf. -(i)tor.

CHINUITOR ~oare (~ori, ~oare) Care ține de chin; propriu chinului; apăsător. O durere ~oare. [Sil. -nu-i-] /a chinui + suf. ~tor

chinuitor a. și m. care chinuiește.

chinuitór, -oáre adj. Care chinuĭește. Penibil.

chinuitor (desp. -nu-i-) adj. m., pl. chinuitori; f. sg. și pl. chinuitoare

chinuitor (-nu-i-) adj. m., pl. chinuitori; f. sg. și pl. chinuitoare

chinuitor adj. m. (sil. -nu-i-), pl. chinuitori; f. sg. și pl. chinuitoare

CHINUITOR adj. 1. rebel, supărător, (înv. și pop.) necăjos. (O tuse chinuitoare.) 2. intens, puternic, străpungător, violent, viu, (fig.) ascuțit, sfredelitor. (Durere chinuitoare.) 3. v. obsedant.

CHINUITOR adj 1. rebel, supărător, (înv. și pop.) necăjos. (O tuse ~.) 2. intens, puternic, străpungător, violent, viu, (fig) ascuțit, sfredelitor. (Durere ~.) 3. obsedant, (livr.) torturant, (astăzi rar) torturător, (fig.) tiranic. (Un gînd ~.)