ciucă³ sf [At: ȚIPLEA, P. P. / Pl: ~uci / E: mg csuka] (Iht; reg) Știucă (Esox lucius).

ciucă¹ sf [At: ANON. CAR. / V: ciuc sn / Pl: ~uci / E: nct] (Îvr) 1 Vârf de munte care de departe pare o movilă rotundă. 2 Măciulie.

ciucă² sf [At: POGOR. HENR. 95 / Pl: ~uci / E: nct] (Reg) 1 Nărav. 2 (Îe) Asta e ~ca Iui Acesta este felul lui de a fi. 3 Ocupație favorită Si: pasiune. 4 (Îe) A fi în ~ca lui A se simți foarte bine. 5 Ocazie binevenită. 6 (Îe) A fi ~ca lui A exista toate condițiile pentru a realiza ceva, pentru a se întâmpla ceva. 7 (Îae) A fi norocul lui. 8 (Îae) A fi timpul lui. 9 (Îe) A sta de (sau a se pune pe) ~ca cuiva A urmări pe cineva. 10 (Îae) A exaspera pe cineva cu insistențe. 11 (Îe) A fi ~ca bătăilor A primi bătaie de la toți. 12 (Fig; îae) A primi toate loviturile.

CIUCĂ ciuci f. reg. 1) Vârf de munte (de formă rotundă). 2) Capăt îngroșat și rotunjit al unui obiect; gămălie; măciulie. [Sil. ciu-că] /Orig. nec.

ciucă f. cioară și porecla țiganului, de unde fig. a fi ciuca bătăilor, a fi expus la toate loviturile. [V. cioacă].

cĭúcă f., pl. ĭ (var. fem. din cĭoc, ca și mrom. cĭucă, vîrf, pisc; alb. čuka, sîrb. bg. čuka, pisc. V. țoță). Vest. Fam. A fi cĭuca (saŭ gazda) bătăilor, a fi cap de Turc, a mînca bătaĭe de la toțĭ.

cioacă² sf vz ciucă

ciuc³ sn vz ciucă¹

ciucă (-ci), s. f. – 1. Culme, pisc, vîrf. – 2. Țintă, obiectiv. – Mr., megl. ciucă. Cuvînt care apare în toate limbile balcanice, cf. ngr. τσούϰα „tumul, gorgan”, alb. čuka „culme”, bg. čuka „colină”, sb. cuca „coastă înaltă și povîrnită”, mag. csúcs „vîrf”. Unica explicație care pare posibilă este cea a unei creații expresive, care ar explica numai aceste coincidențe; cf. cioc, cu același sens de „vîrf” (cf. Capidan, Dacor., II, 462, care recunoaște identitatea ambelor creații, dar le reduce la alb. čuka). Celelalte explicații par insuficiente. Philippide, Bausteine, 53 (cf. Philippide, II, 706; Rosetti, II, 114), se referea la gr. ϰύϰλος „cerc”, care este greu de admis. DAR presupune păstrarea unui cuvînt autohton și Lahovary 323, a unui termen anterior indoeurop. În plus, DAR consideră sensul 2 drept cuvînt diferit, pe care îl pune în legătură cu sucă, mag. szuka „cățea în călduri.” Sensul de „țintă” este normal, dacă ne gîndim că de obicei țintele, de ex. cele pentru arcași, trebuiau să fie așezate pe vreo înălțime. Der. ciuc (pl. ciuchi sau ciuci), s. m. (smoc de păr), refăcut de la cioacă-cioc (Byck-Graur 28 se gîndesc că este un sing. refăcut pe baza lui ciucuri); ciuci, s. m. pl. (paste făinoase, în formă de tăiței), pe care Graur 140 îl derivă din țig. čuči „membru viril”, probabil pentru că l-a glosat greșit, prin chiftele în formă de cîrnat. Cf. ciucure.

ciuca bătăilor expr. (sport) sportiv sau echipă învinsă de toți competitorii.

ciucă¹, ciuci, s.f. (reg.) 1. vârf (de munte), pisc, măgură. 2. măciulie. 3. moț de păr.

ciucă³, ciuci, s.f. (reg.) cioară.

ciucă², ciuci, s.f. (reg.) 1. obicei, nărav. 2. fel de a fi, feleșag, chip. 3. pasiune; manie. 4. timp, vreme, anotimp.

ciúcă, ciuci, s.f. (reg.) 1. Culme, pisc, vârf. 2. Botă, ciomag, măciucă: „În vârful steagului pun țurgălău și struț (...) și cipcele păstă ciucă” (Papahagi, 1925: 318). ■ (onom.) Ciuc, Ciucă, Ciuca(ș), nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton, cf. alb. čuka „culme” (Philippide, Rosetti, Bâncuș, Vraciu, Reichenkron) (< i.-e. *keu-k-).

ciucă, ciuci, s.f. – (reg.) 1. Culme, pisc, vârf. 2. Botă, ciomag, măciucă (Papahagi, 1925): „În vârful steagului pun țurgălău și struț (...) și cipcele păstă ciucă” (Papahagi, 1925: 318; Mara). ♦ (onom.) Ciuc, Ciucă, Ciuca, Ciucaș, nume de familie (115 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Et. nec. (DEX, MDA); creație expresivă, termen general balcanic: bg. čuka „colină”, sb. cuca „coastă”, magh. csúcs „vârf” (DER); der. din cioc (Scriban); termen autohton, cf. alb. čuka „culme” (Philippide, Rosetti, Bâncuș, Vraciu, Reichenkron) < i.-e. *keu-k-.

ciucă, ciuci, s.f. – 1. Culme, pisc, vârf. 2. Botă, ciomag, măciucă (Papahagi 1925). – Cf. alb. čuka „culme”.