ciupitură sf [At: COSTINESCU / Pl: ~ri / E: ciupi + -itură] 1-12 Ciupire (1-12). 13 (Ccr) Bucățică (sau cantitate mică) ciupită din ceva. 14-15 Semne lăsate de variolă sau de bube. 16 Semn care rămâne în urma unei pișcături. 17 (Înv) Sistem de tăiere din loc în loc a arborilor dintr-o pădure.

CIUPITURĂ (pl. -turi) sf. 1 Faptul de a ciupi ¶ 2 Semn ce rămîne pe piele de pe urma ciupirii ¶ 3 🩺 ~ de vărsat, semn rămas pe obraz la persoana care a zăcut de vărsat.

CIUPITURĂ, ciupituri, s. f. 1. Pișcătură, înțepătură. 2. Semn, urmă rămasă pe piele în urma unei pișcături sau după vărsat. 3. (Rar) Bucățică ruptă sau ciupită din ceva; cantitate mică (cît poți prinde cu primele trei degete).

CIUPITURĂ ~i f. 1) Loc de unde s-a ciupit. O ~ pe braț. 2) Parte mică desprinsă din ceva prin ciupire. 3) Urmă rămasă pe față de la variolă. /a ciupi + suf. ~tură

ciupitură f. 1. fapta ciupirii și efectul ei; 2. semn sau bubă de vărsat.

cĭupitúră f., pl. ĭ. Rezultatu cĭupiriĭ. Semn rămas pe față după vărsat.

ciupitură s. f., g.-d. art. ciupiturii; pl. ciupituri

ciupitură s. f., g.-d. art. ciupiturii; pl. ciupituri

ciupitură s. f., g.-d. art. ciupiturii; pl. ciupituri

nici cât să chiorăști un șoarece / cât o ciupitură de purice / cât negru sub unghie / cât un vârf de ac expr. deloc.

CIUPITURĂ s. 1. ciupeală, pișcare, pișcătură. (O ~ făcută cuiva pe piele.) 2. v. înțepătură.

CIUPITURĂ s. 1. ciupeală, pișcare, pișcătură. (O ~ făcută cuiva.) 2. înțepătură, pișcătură. (O ~ de țînțar.)