COABITARE, coabitări, s. f. (Jur.) Faptul de a coabita: conviețuire. [Pr.: co-a-] – V. coabita.

coabitare sf [At: DA ms / P: co-a~ / V: coha~ / Pl: ~tări / E: coabita] 1 (Jur) Conviețuire. 2 Coexistare a unor idei, ideologii etc.

COABITARE, coabitări, s. f. (Jur.) Faptul de a coabita. [Pr.: co-a-] – V. coabita.

COABITARE, coabitări, s. f. (Jur.) Faptul de a coabita; conviețuire. – Pronunțat: co-a-.

COABITARE s.f. Faptul de a coabita; conviețuire; coabitație. [< coabita].

cohabitare sf vz coabitare

*coabitațiúne f. (lat. cohabitátio, -ónis). Acțiunea de a coabita. – Și cohab- și -áție și -áre.

coabitare (desp. co-a-) s. f., g.-d. art. coabitării; pl. coabitări

coabitare (co-a-) s. f., g.-d. art. coabitării; pl. coabitări

coabitare s. f. (sil. co-a-), g.-d. art. coabitării; pl. coabitări

COABITARE s. (JUR.) coabitație, conviețuire, trai. (~ lor a durat până la sfârșitul vieții.)

COABITARE s. (JUR.) conviețuire, trai. (~ lor a durat pînă la sfîrșitul vieții.)