CONCILIATOR, -OARE, conciliatori, -oare, adj. Care tinde spre un acord, spre o împăcare a unor divergențe; care duce spre înțelegere între părți opuse. ♦ (În politică) Care, în fața unor divergențe de ordin principial, caută o soluție de compromis, o linie de mijloc. ♦ (Substantivat) Persoană care mijlocește o conciliere, împăciuitorist. [Pr.: -li-a-] – Din fr. conciliateur, lat. conciliator.

conciliator, ~oare a [At: HASDEU, I. C. 118 / P: ~li-a~ / Pl: ~i, ~oare / E: fr conciliateur] 1 Care mijlocește o împăcare Si: conciliatrice (1). 2-3 Care (se) împacă cu ușurință Si: conciliatrice (2-3).

CONCILIATOR, -OARE, conciliatori, -oare, adj. Care tinde spre un acord, spre o împăcare a unor divergențe; care duce spre înțelegere între părți opuse. ♦ (În politică) Care, în fața unor divergențe de ordin principial, caută o soluție de compromis, o linie de mijloc. ♦ (Substantivat) Împăciuitorist. [Pr.: -li-a-] – Din fr. conciliateur, lat. conciliator.

CONCILIATOR, -OARE, conciliatori, -oare, adj. Care tinde spre un acord, spre o împăcare sau armonizare a unor divergențe vădite; care duce spre înțelegere între părți opuse. Atitudine conciliatoare într-un conflict. ♦ (În politică, în lupta de clasă) Care, în fața unor divergențe de ordin principial, caută o soluție de compromis, o linie de mijloc, oportunistă, în interesul burgheziei. ♦ (Substantivat) Împăciuitorist. Pentru a obține noi succese e nevoie să întărim și mai mult partidul nostru, veghind ca el să păstreze și să întărească tradițiile sale de luptă și caracterul de partid revoluționar al proletariatului, intransigent față de oportuniști, conciliatori și capitulanți, dîrz și neclintit față de burghezie și ceilalți exploatatori. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 213. – Pronunțat: -li-a-.

CONCILIATOR, -OARE adj. Care tinde spre un acord, spre împăcare; împăciuitor; conciliatorist. ♦ Care recurge la un compromis sau la o împăcare în fața unor divergențe principale; oportunist, împăciuitorist. // s.m. și f. Împăciuitorist. [Pron. -li-a-, / cf. fr. conciliatoire, conciliateur].

CONCILIATOR, -OARE I. adj. care tinde spre un acord, spre împăcare; împăciuitor. II. s. m. f. împăciuitorist. (<fr. conciliatoire, /II/ conciliateur, lat. conciliator)

CONCILIATOR ~oare (~ori, ~oare) 1) Care conciliază; orientat spre concilierea unor părți opuse. Remediu ~. 3) și substantival Care caută o soluție de compromis; cu caracter de compromis; împăciuitorist. Rol de ~. [Sil. -li-a-] /<fr. conciliateur

conciliator a. și m. împăciuitor.

*conciliatór, -oáre adj. Împăcător.

conciliatoriu a. ce are de scop a concilia: demers conciliatoriu.

conciliator (desp. -li-a-) adj. m., pl. conciliatori; f. sg. și pl. conciliatoare

conciliator (-li-a-) adj. m., pl. conciliatori; f. sg. și pl. conciliatoare

conciliator adj. m. (sil. -li-a-), pl. conciliatori; f. sg. și pl. conciliatoare

CONCILIATOR adj., s. v. împăciuitorist.

CONCILIATOR adj., s. împăciuitorist. (Un ~ oportunist.)