CONCREȚIUNE, concrețiuni, s. f. Agregat mineral format prin depunerea materialului din soluții în jurul unui nucleu (roci, minerale etc.), în soluri sau în peșteri. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. concrétion, lat. concretio, -onis.

concrețiune sf [At: DA / P: ~ți-u~ / Pl: ~ni / E: fr concrétion, lat concretio, -onis] 1 Concreționare (1). 2 (Glg) Agregat mineral, de formă sferică sau neregulată, format prin depunerea rocilor sedimentare în jurul unui corp străin și prin concentrarea substanțelor minerale din soluții apoase Si: concreționare (2). 3 (Med) Formațiune constând din precipitări de săruri în țesuturi sau organe cavitare.

CONCREȚIUNE, concrețiuni, s. f. Agregat mineral de formă sferică sau neregulată, format prin depunerea rocilor sedimentare în jurul unui corp străin și prin concentrarea substanțelor minerale din soluții apoase. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. concrétion, lat. concretio, -onis.

CONCREȚIUNE, concrețiuni, s. f. (Geol.) Depunere formată din roci sedimentare în jurul unui corp străin, prin concentrarea substanțelor minerale din soluții apoase. – Pronunțat: -ți-u-.

CONCREȚIUNE s.f. Concreționare. ♦ Depunere care se formează în rocile sedimentare prin concentrarea substanțelor minerale din soluții apoase în jurul unui corp străin; sinter. ♦ Formațiune constînd din precipitări de săruri în țesuturi sau organe cavitare. [Pron. -ți-u-. / < fr. concrétion].

CONCREȚIUNE s. f. depunere care se formează în rocile sedimentare prin concentrarea substanțelor minerale din soluții apoase în jurul unui corp străin; sinter. ◊ formațiune din precipitări de săruri în țesuturi sau organe cavitare. (< fr. concretion, lat. concretio)

CONCREȚIUNE ~i f. 1) tehn. Corp solid format din compuși metalici, ca rezultat al unui tratament termic. 2) Agregat monomineral sau polimineral inclus într-o rocă sedimentară sau în sol; sediment constând din substanțe minerale, depuse în jurul unui corp străin. [Sil. -ți-u-] /<fr. concretion, lat. concrecio, ~onis

concrețiune f. 1. solidificarea unui lichid: concrețiunea laptelui; 2. reunirea mai multor substanțe într’un corp solid prin acțiunea timpului: concrețiune călcară.

*concrețiúne f. (lat. concrétio, -ónis). Solidificare, întărire: concrețiunea lapteluĭ. Reunirea unor părțĭ într’un corp solid: concrețiune salină, petroasă. V. conglomerat.

concrețiune (desp. -ți-u-) s. f., g.-d. art. concrețiunii; pl. concrețiuni

concrețiune (-ți-u-) s. f., g.-d. art. concrețiunii; pl. concrețiuni

concrețiune s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. concrețiunii; pl. concrețiuni

concrețiune (i-u)

CONCREȚIUNE s. v. calcul.

CONCREȚIUNE s. (MED.) calcul, piatră. (~ la rinichi.)