contrazicere sf [At: (a. 1855) URICARIUL IV, 439/26 / Pl: ~ri / E: contrazice] 1 Contradicție (5). 2 Dezacord. 3 Opoziție.

CONTRAZICERE, contraziceri, s. f. Faptul de a (se) contrazice; contradicție, dezacord, opoziție. Îi venea parcă s-o ieie drept o smintită și se temea s-o irite prin contraziceri. SLAVICI, O. I 387. Mai sînt și alte contraziceri în amîndouă articolele. GHEREA, ST. CR. II 72.

CONTRAZICERE s.f. Faptul de a (se) contrazice; contradicție; dezacord. [< contrazice].

contrazicere f. 1. contradicțiune; 2. răspuns juridic la declarațiunile părții adverse: fără contrazicere, fără a se putea zice încontra, sigur.

*contrazícere f. Acțiunea de a saŭ de a te contrazice. Spirit de contrazicere, care contrazice (combate) tot. Fără contrazicere (după fr. sans contredit), sigur, fără să se poată spune ceva contrar.

contrazicere s. f., g.-d. art. contrazicerii; pl. contraziceri

contrazicere s. f., g.-d. art. contrazicerii; pl. contraziceri

contrazicere s. f. → zicere

CONTRAZICERE s. 1. v. contradicție. 2. (pop.) încontrare. (A avut o ~ cu...)

CONTRAZICERE s. 1. contradicție, nepotrivire, (livr.) incongruență. (E o ~ în ceea ce spune.) 2. (pop.) încontrare. (A avut o ~ cu...)