CUCUI, cucuie, s. n. 1. Umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare. 2. (Reg.) Moț de pene pe cap la unele păsări. – Lat. *cucullius (= cucullus).

cucui¹ smn [At: ANON. CAR. / V: ~coi, cocoi, gugui, huhui / Pl: ~e și (rar) ~uri / E: ml *cucullius (cucullus)] 1 Umflătură la cap ce apare când te lovești de un obiect tare Si: (Trs) bolfă, coc, cocor, cocoș, neoacă, motâlcă, țugui. 2 (La un obiect) Partea proeminentă Si: (reg) boț, dodoloț, gogoneț. 3 (Buc) Vârf. 4 (Reg; la păsări) Moț. 5 (Reg; la oameni) Moț. 6 (Ban) Vârf de deal. 7 (Ban) Deal cu vârf rotund, mai înalt decât dealurile din jur. 8 (Olt) Loc ridicat dintr-un dovleac păstrat iarna. 9 (Cu funcție adverbială) Cocoțat.

CUCUI, cucuie, s. n. 1. Umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare. 2. (Reg.) Moț de pene la capul păsărilor. – Lat. *cucullius (= cucullus).

CUCUI, cucuie, s. n. 1. Umflătură, proeminență care se face la cap, provocată de lovirea cu un corp tare. V. contuziune. Cucuiul îi ieșise în frunte ca o nucă. CAMILAR, TEM. 96. Brațele... erau pline de vînătăi, capul plin de cucuie. PAS, Z. IV 114. Fugea greoi și cu palma stîngă se freca la cucuiul ce i se iscase de lovitură. SADOVEANU, M. C. 17. 2. (Regional) Moț de pene la capul păsărilor. Pui, pui, pui, Vin la cușcă să te-ncui, Să-ți pun mîna pe cucui. SEVASTOS, N. 305.

CUCUI ~ie n. 1) Umflătură care iese pe cap provocată de o lovitură. 2) Moț de pene pe capul unor păsări. [Sil. -cui] /<lat. cucullius

1) cucúĭ n., pl. ĭe (lat. cucullium saŭ cucullio = cucullus, cuculla, glugă, înrudit cu cucutium, un fel de glugă. De aicĭ maĭ vin: it. cocolla, fr. coule și cagoule, apoĭ ngr. kukúlĭ, sîrb. kúkulj și rus. kúkulĭ, glugă; înrudite maĭ sînt și: curculez, gurguĭ, pupuĭ, țuguĭ, glugă, cocoț, cocoașă, gogoașă, gogoloș, gogolesc ș. a. V. cuculion). Unflătură produsă pe cap de o lovitură. Moțu păsărilor.

cocoi sn vz cucui¹

cucoi sm vz cucui

cucuiu n. 1. umflătură în frunte dintr’o lovitură; l’a izbit în frunte de s’a făcut un cucuiu; 2. Mold. moț de pasăre. [Radicalul cuc din cucă, coș de sobă și deal, cucuiu, umflătură și moț, exprimă ceva ridicat și rotunjit, întocmai ca și forma-i paralelă coc (v. cocoloș)].

cucui s. n., pl. cucuie

cucui s. n., pl. cucuie

cucui s. n., pl. cucuie

cucui, pl. cucuie

cucuiu, -ie.

cucui (cucuie), s. n. – 1. Moț de pene la păsări. – 2. Vîrf, culme, apogeu. – 3. Culme, creastă. – 4. Umflătură, protuberanță. – 5. Umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare. – Mr. cucul’u, megl. cucul’. Lat. *cucullium, în loc de cucullus (Candrea-Dens., 419; Pascu, I, 71), cf. ngr. ϰουϰούλιον (de unde sl. kukuli, rom. cuculiu, s. n., înv., potcap caracteristic călugărilor ortodocși, sec. XVII, cf. culion), › alb. kukül’ „glugă”. Cf. și calabr. cuccua „tumoare, bășică”, calabr. kukuggyata „ciocîrlie”, nume datorat moțului. Der. susținută de Pușcariu, Dacor., IX, 440 și DAR, din lat. coccum „boabă”, cu suf. -ui, este de nesusținut, atît din cauza dificultății de a explica semantic primele sensuri ale cuvîntului rom., cît și a rezultatului din dialecte. Din gr. ϰουϰούλιον „pustulă”, după Roesler 571; anterior indoeurop., după Lahovary 323. Este cuvînt general cunoscut; însă în vest se folosește adesea cu sensul de „cocoș” (ALR, I, 6). Der. cucuia, vb. refl. (a se umfla, a face cucuie; despre păsări, a se duce la culcare, a se cocoța, a se sui; a se găti, a se dichisi); cucuiat, adj. (moțat; care are cucuie; cocoțat; deosebit, ieșit din comun); cuculei, s. n. (culme, înălțime). Sb. kukulj „glugă” nu provine din rom., cum credea Candrea, Elemente, 407, ci din mag.

CUCUI s. v. coc, moț.

CUCUI s. (MED.) (Transilv.) coc, cocoș, modâlcă. (S-a lovit și a făcut un ~ la cap.)

CUCUI s. (Transilv.) coc, cocoș, modîlcă. (S-a lovit și a făcut un ~ la cap.)

cucui s. v. COC. MOȚ.