căpăcel sn [At: SADOVEANU, SĂM. VI, 165 / Pl: ~e / E: capac + -el] 1-2 (Șhp) Capac (1) (mic).

CĂPĂCEL (pl. -ele) sn. 1 dim. CAPAC ¶ 2 Vas de bucătărie, rotund și puțin adînc, pentru preparat ouă, etc.

CĂPĂCEL, căpăcele, s. n. Diminutiv al lui capac.

CĂPĂCEL, căpăcele, s. n. Diminutiv al lui capac.

căpăcél n., pl. e. Capac mic.

capác n., pl. e (turc. kapak; ngr. kapáki, alb. kapák, ung. kupak. V. capama, caplama, capange, capcană, chepeng. 1). Placă, tablă (de metal, lemn, lut, hîrtie) saŭ disc cu care acoperĭ un vas, o cutie, o ladă, un secriŭ, o groapă. 2) La unele felurĭ de pantalonĭ, partea care acopere pîntecele și care, în loc de prohab, are doŭă deschizăturĭ laterale care se încheĭe la brîŭ. 3) Vest. Tumbă, colac, învîrtitură a zmeuluĭ pin aer. Iron. A găsi saŭ a pune capacu, a găsi răspuns orĭ explicațiune la toate. Șĭ-a găsit tingirea capacu (Iron.), șĭ-a găsit sacu peticu, șĭ-a găsit tovarășu care-ĭ trebuĭe). – Dim. căpăcel, pl. e. V. pocriș, opercul, obturator, dop.

căpăcel s. n., pl. căpăcele

căpăcel s. n., pl. căpăcele

căpăcel s. n., pl. căpăcele