cărărușă sf [At: DOSOFTEI, V. S. 46/1 / V: ~șe, ~răușă / Pl: ~șe, (îpp) ~și / E: cărare + -ușă] 1-2 (Pop; șhp) Cărăruie (1-2).

CĂRĂRUȘĂ, cărărușe, s. f. Diminutiv al lui cărare; cărăruie. V. potecuță. Fata apucă pe o cărărușă pieloasă, umedă. AGÎRBICEANU, S. P. 18. De-a lungul zidurilor împrejmuitoare mergeau cărărușe pe coasta dealului. EMINESCU, N. 95. Ori ți-ai pierdut cărărușă Prin vale pe la Brîndușa? ALECSANDRI, P. P. 398. ◊ Fig. Vai de mine!... de-abia însurat ș-o și uitat cărărușă casei. ALECSANDRI, T. I 242. – Pl. și: (învechit) cărăruși (SBIERA, P. 89, NEGRUZZI, S. III 93).

CĂRĂRUȘĂ, cărărușe, s. f. Cărăruie. – Din cărare + suf. -ușă.

cărărúșă f., pl. ĭ și cărăruță f., pl. e. Cărăruĭe.

cărărușe sf vz cărărușă

cărăușă sf vz cărărușă

CĂRĂRUIE, CĂRĂRUȘĂ (pl. -uși). CĂRĂRUICĂ (pl. -ci), CĂRĂRUȚĂ (pl. -uțe) sf. dim. CĂRARE: o cărăruie sucită ne duce prin crăpăturile păretelui din stînga VLAH.; prăpăstiile grozave pe lîngă care șerpuia cărărușa ALECS..

cărărușă s. f., art. cărărușa, g.-d. art. cărărușei; pl. cărărușe

cărărușă s. f., art. cărărușa, g.-d. art. cărărușei; pl. cărărușe

cărărușă s. f., art. cărărușa, g.-d. art. cărărușei; pl. cărărușe

CĂRĂRUȘĂ s. v. potecuță.

CĂRĂRUȘĂ s. cărăruie, potecuță, (pop.) cărăruică, potecea. (Coboară pe ~.)