dement, ~ă [At: BARCIANU / Pl: ~nți, ~e / E: fr dément] 1-2 smf, a (Persoană) care suferă de alienare mentală Si: nebun. 3-4 a (D. manifestări ale oamenilor) Care denotă (demență (1) sau) lipsă de rațiune Si: nebunesc.

DEMENT, -Ă, demenți, -te, adj. Care și-a pierdut mintea, alienat, nebun. Constantin, dement, îl trăsni cu tîrnăcopul drept în frunte. GALACTION, O. I 151. Omul acela era dement sau imbecil. CAMIL PETRESCU, T. III 310.

DEMENT, -Ă adj. 1. (adesea s.) Alienat mintal, nebun. 2. De om nebun; nebunesc. [< fr. dément, it. demente, lat. demens].

DEMENT, -Ă I. adj., s. m. f. alienat mintal. II. adj. de om nebun; demențial. (< fr. dément, lat. demens)

DEMENT ~tă (~ți, ~te) și substantival (despre oameni) Care are tulburări psihice grave; ieșit din minți; nebun; alienat. /<fr. dément, lat. demens, ~ntis

*demént, -ă adj. și s. (lat. démens, -éntis, d. mens, minte). Nebun, alienat.

dement adj. m., s. m., pl. demenți; adj. f., s. f. dementă, pl. demente

dement adj. m., s. m., pl. demenți; adj. f., s. f. dementă, pl. demente

dement adj. m., s. m., pl. demenți; f. sg. dementă, pl. demente

DEMENT adj., s. 1. adj., s. v. nebun. 2. adj. v. nebunesc.

DEMENT adj., s. 1. adj., s. alienat, descreierat, înnebunit, nebun, smintit, țicnit, (livr. și peior.) sonat, (pop. și fam.) apucat, candriu, căpiat, deșucheat, strecheat, (înv. și reg.) nerod, (reg.) prost, (Transilv., Maram. și Ban.) bolînd, (Ban.) pălăurat, (Olt. și Munt.) primit, (Mold.) zăluzit, zărghit, (fig.) săltat, sărit, scrîntit, țăcănit. (O persoană ~.) 2. adj. demențial, nebunesc, smintit. (Un act ~.)