DERÂDERE s. f. Bătaie de joc, luare în râs; zeflemisire. – Pref. de- + râdere (după fr. dérision).

derâdere sf [At: DA ms / Pl: ~ri / E: derâde] 1 (Înv) Batjocorire. 2 (Îe) A lua în ~ A lua în râs.

DERÂDERE s. f. Bătaie de joc, luare în râs; zeflemisire. – De⁴ + râdere (după fr. dérision).

DERÂDERE f.: A lua (pe cineva) în ~ a lua în râs (pe cineva); a lua în bătaie de joc (pe cineva). /de + râdere

DERÎDERE s. f. Bătaie de joc, batjocură, luare în rîs; deriziune, zeflemisire. «Filozof» – era... epitetul de derîdere cu care îl întîmpinau colegii în cancelaria liceului. C. PETRESCU, Î. II 215. ◊ Loc. adv. (Mai ales în legătură cu verbul «a lua») În derîdere = în bătaie de joc, în zeflemea. Era murdar de funingine și rugină la nas, la ochi și pe frunte. Parcă îl mînjise cineva, în derîdere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 27.

*derîdere f. Deriziune.

!derâdere (în ~) loc. adv.

derâdere s. f., g.-d. art. derâderii

derâdere s. f., g.-d. art. derâderii

DERÂDERE s. v. batjocură.

DERÎDERE s. batjocură, rîs, zeflemea, bătaie de joc, (livr.) deriziune, (înv.) batjoc, batjocoritură, (fam.) bășcălie. (A lua pe cineva în ~.)