DESCURAJARE, descurajări, s. f. Faptul de a (se) descuraja; p. ext. starea unei persoane care și-a pierdut curajul; deprimare, demoralizare. – V. descuraja.

descurajare sf [At: MACEDONSKI, O. IV 11 / Pl: ~jări / E: descuraja] 1 Pierdere a curajului Si: descurajat¹. 2 Stare a celui care și-a pierdut curajul. 3 Deprimare.

DESCURAJARE, descurajări, s. f. Faptul de a (se) descuraja; p. ext. starea celui care și-a pierdut curajul; deprimare, demoralizare. – V. descuraja.

DESCURAJARE s. f. Faptul de a (se) descuraja; p. ext. starea celui care și-a pierdut curajul; deprimare, demoralizare, deznădejde. După vreo două săptămîni te-a cuprins o descurajare, o silă de tot ce era în jurul tău. PAS, Z. I 298. Pleca cu un gest greu de descurajare. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 21. Să vorbim de aceia... pe cari descurajarea nu i-a culcat încă la pămînt. MACEDONSKI, O. IV 11.

DESCURAJARE s.f. Acțiunea de a descuraja și rezultatul ei; demoralizare, descumpănire. [< descuraja].

descurajare f. pierderea curajului.

*descurajáre f. Acțiunea de a saŭ de a te descuraja, perderea curajuluĭ.

descurajare s. f., g.-d. art. descurajării; pl. descurajări

descurajare s. f., g.-d. art. descurajării; pl. descurajări

descurajare s. f., g.-d. art. descurajării; pl. descurajări

DESCURAJARE s. demoralizare, depresiune, deprimare, (livr.) marasm, (înv.) demoralizație, (fig.) demobilizare. (Stare de ~.)

DESCURAJARE s. demoralizare, depresiune, deprimare, (livr.) marasm, (înv.) demoralizație, (fig.) demobilizare. (Stare de ~.)

Descurajare ≠ încurajare