detunătură sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~ri / E: detuna + -ătură] 1 (Îvp) Trăsnet. 2 (Îvp) Fulger. 3 (îvr; fig) Dărâmătură. 4 (Îvp) Explozie. 5 Descărcare a unei arme de foc (cu scopul de a ucide) Si: bombardament, împușcătură, (înv) detunet (5). 6 Zgomot înfundat și puternic produs de declanșarea unor arme de foc, de o explozie sau de alte surse de zgomot Si: bubuit, detunare (5), detunat¹ (5), detunet (6).

DETUNĂTURĂ, detunături, s. f. Zgomot puternic, bubuitură mare (produsă mai ales de o explozie sau de o armă de foc). Motorul porni cu niște detunături ca de tun. DUMITRIU, V. L. 130. Numai susurul Prahovei, numai detunătura unei stînci prăvălită din înălțimi, numai izbitura securilor care mușcau din tulpina mustoasă a copacilor tulburau tihna locului. PAS, L. II 157. O detunătură înfiorătoare vui și se sparse de zidurile castelului. VLAHUȚĂ, O. AL. 149.

DETUNĂTURĂ ~i f. Zgomot puternic produs de o explozie sau de o armă de foc la descărcare. /a detuna + suf. ~ătură

detunătură f. detunare prelungită.

detunătúră f., pl ĭ (d. detun). Lovitură puternică. Dărămătură, prăbușitură, loc prăbușit. Neol. Bubuĭtură, pocnitură.

detunătură s. f., g.-d. art. detunăturii; pl. detunături

detunătură s. f., g.-d. art. detunăturii; pl. detunături

detunătură s. f., g.-d. art. detunăturii; pl. detunături

DETUNĂTURĂ s. v. bubuitură.

DETUNĂTURĂ s. bubuire, bubuit, bubuitură, detonație, detunare, detunat, duduit, duduitură, trăsnet, trăsnitură, vuiet, (rar) detunet, (înv. și reg.) sunet, (reg.) durăt. (~ tunului.)