DIJMĂ, dijme, s. f. (în Evul Mediu, în Țările Române) Dare care reprezenta a zecea parte din produsele principale, percepută de stăpânii feudali de la producătorii direcți; formă de rentă funciară feudală, care consta în cedarea de către țăran proprietarului funciar a unei părți din producția obținută de pe bucata de pământ primită de la acesta spre a fi lucrată în parte. – Din sl. dižma.

dijmă sf [At: PALIA (1581), 113/12 / S și: (îvr) dizmă / V: (îrg) dej~, deșmă, dicimă, dișmă / Pl: ~me, (înv) ~muri / E: mg dézsma, vsl дижма] (Înv) 1 Dare ce reprezenta a zecea parte din produsele principale, percepută de stăpânii feudali de la țăranii dependenți Si: zeciuială, (înv) orânduială, (îvr) dijmăritură. 2 (Îs) ~ma proprietății Cotă din suma realizată prin vânzarea peștelui ce revenea proprietarului bălții din care s-a pescuit. 3 (Îs) ~ la tarla Formă a rentei funciare ce constă în cedarea unei părți din producția obținută de pe tarlalele de pământ primite spre a fi lucrate. 4 (Îlav) În (sau cu) ~ În parte. 5 (Buc) Taxă. 6 (Buc) Camătă.

DIJMĂ, dijme, s. f. Dare care reprezenta a zecea parte din produsele principale, percepută de stăpânii feudali de la producătorii direcți; (mai târziu) formă de rentă funciară feudală, care consta în cedarea de către țăran proprietarului funciar a unei părți din producția obținută de pe bucata de pământ primită de la acesta spre a fi lucrată. – Din sl. dižma.

DIJMĂ, dijme, s. f. Una dintre formele de exploatare a țărănimii muncitoare (în orînduirea feudală), care consta din cedarea către proprietarul locului luat în arendă (teren agricol, pășune, apă) a unei părți (uneori mai mult de jumătate) din produsele obținute. A fost desființată una din rămășițele feudale în economia noastră agrară, dijma. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 110. Partea cea mai rea din moșie era dată în dijmă la țărani s-o muncească, și, după ce se culegea recolta, o parte foarte mică rămînea celui care trudise pîmîntul. IST. R.P.R. 460. Slobozește gîrlele și-ți plătim dijma din pescuit. DAVIDOGLU, O. 84. Regele puse străji la poduri și drumuri și zise:... Dați-mi dijma. CARAGIALE, O. I 379.

DIJMĂ ~e f. (în evul mediu) Plată obligatorie, în natură, reprezentând a zecea parte din recoltă, pe care țăranii o dădeau boierilor; zeciuială; desetină. /<sl. dizma

dijmă f. a zecea parte din venituri ca dare către stăpânire sau către biserică. [Slav. DIJMA].

díjmă f., pl. e (vsl. dižma, ceh. sîrb. dežma, d. vgerm. dezemo, care e lat. décima, decimă; ung. dézsma). Decimă, zeciuĭală, a zecea parte din venit dată cuĭva (statuluĭ, proprietaruluĭ ș.a.). – În Mod. sud dejmă.

chisâm sn [At: VICIU, GL. / V: ~sim / Pl: ~uri / E: tc kessim, srb kesim] (Reg) Contribuție (în bani sau în natură) pe care o dădea proprietarului de pământ țăranul clăcaș, în locul zilelor de muncă obligatorii Cf dijmă.

dejmă sf vz dijmă corectat(ă)

deșmă sf vz dijmă

dicimă sf vz dijmă

dișmă sf vz dijmă

dizmă sf vz dijmă

dijmă s. f., g.-d. art. dijmei; pl. dijme

dijmă s. f., g.-d. art. dijmei; pl. dijme

dijmă s. f., g.-d. art. dijmei; pl. dijme

dijmă.

dijmă (dijme), s. f. – Dare care reprezintă a zecea parte din produse. Sl. dižma, din. lat. decima (Cihac, II, 96; Tiktin), cf. sb., cr., ceh. dežma, mag. dészma (după Tagliavini, Omagiu R. Ortiz, Bucarest 1929, p. 172, rom. ar proveni din mag.). – Der. dijmar, s. m. (înv., strîngător de dijmă); dijmărit, s. n. (dijmă pe stupi și porci; în 1766 era generalizat la 4 parale pe bucată); dijmui, vb. (a primi dijmă; a decima, a pricinui pierderi mari sau morți); dijmuitor, s. m. (persoană care profită de pierderile celorlalți).

DÍJMĂ (< sl.) s. f. (în Ev. med. în Țara Românească și în Moldova) Dare reprezentând a zecea parte din produse (în grâu, vin, miere și ceară, oi etc.), percepută de stăpânii feudali de la producătorii direcți. V și decimă. ◊ D. la tarla = formă de rentă funciară, care consta în cedarea de către țăran proprietarului funciar a unei părți (1/2, 2/3, 3/5) din producția obținută de pe tarlele de pământ primite spre a fi lucrate în parte.

DIJMĂ s. (IST.) zeciuială, (înv.) azeace, azeciuire, madea. (~ era o dare feudală în natură.)

DIJMĂ s. (IST.) zeciuială, (înv.) azeace, azeciuire, madea. (~ era o dare feudală în natură.)