distonant, ~ă a [At: IBRĂILEANU, S. 140 / Pl: ~nți, ~e / E: distona] 1 Care este în dezacord cu ansamblul sau cu restul. 2 (Muz; spc; d. sunete) Care este intonat fals.

DISTONANT, -Ă, distonanți, -te, adj. Care distonează, care nu se potrivește într-un ansamblu, care nu este potrivit cu celelalte elemente. V. strident. Aceleași fraze care sună în gura lui Stratilat mai mult sau mai puțin corect... sînt cu totul distonante folosite de Manoliu. V. ROM. decembrie 1953, 289.

DISTONANT, -Ă adj. Care distonează. [< distona].

DISTONANT, -Ă adj. care distonează; discordant. (< germ. distonant)

DISTONANT ~tă (~ți, ~te) Care distonează; cu proprietatea de a distona; discordant; disonant. /a distona + suf. ~ant

distonant adj. m., pl. distonanți; f. distonantă, pl. distonante

distonant adj. m., pl. distonanți; f. distonantă, pl. distonante

distonant adj. m., pl. distonanți; f. sg. distonantă, pl. distonante

DISTONANT adj. 1. v. nepotrivit. 2. v. nearmonios.

DISTONANT adj. 1. inadecvat, neadecvat, necorespunzător, nepotrivit, (fig.) deplasat. (Un element ~ față de ansamblu.) 2. discordant, disonant, nearmonios, strident. (Sunete ~.)