DRĂGUȚ, -Ă, drăguți, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Drăgălaș, frumușel, grațios (ca înfățișare sau comportare); iubit, drag. ◊ Expr. A fi sau a se arăta, (adverbial) a se purta drăguț (cu sau față de cineva) = a fi amabil, binevoitor (cu cineva). ♦ (Substantivat, fam.). Termen alintător cu care te adresezi unei persoane iubite sau folosit când vorbești despre o asemenea persoană. 2. S. m. și f. (Pop.) Iubit, ibovnic, amant. – Drag + suf. -uț.

drăguț, ~ă [At: ANON. CAR. / Pl: ~i, ~e / E: drag + -uț] 1-2 a (Șhp) (Cam) drag (2) Si: (pop) drăguleț (2-3), drăgulic (1-2), (reg) drăgulaș (1-2), drăgulean (1-2). 3 a Care are o înfățișare și o comportare plăcută Si: drăgălaș (1), (pop) drăguleț (4). 4 a Care atrage prin grație, gingășie sau farmec (inspirând dragoste) Si: iubit, drag (16), scump. 5 a (Îe) A fi (sau a se arăta) ~ A fi amabil, binevoitor. 6 av (Îe) A se purta ~ A fi amabil. 7 a (Irn; urmat de prepoziția de) Năstrușnic. 8-9 smf, a Termen alintător cu care cineva se adresează unei persoane iubite. 10 a Care produce o impresie plăcută. 11 smf (Pop) Iubit. 12 sma (Buc; îs) ~u cumetriții Dans popular nedefinit mai de aproape.

DRĂGUȚ, -Ă, drăguți, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Drăgălaș, frumușel, grațios (ca înfățișare sau comportare); iubit, drag. ◊ Expr. A fi sau a se arăta, (adverbial) a se purta drăguț (cu sau față de cineva) = a fi amabil, binevoitor (cu cineva). ♦ (Substantivat, fam.). Termen alintător cu care te adresezi unei persoane iubite sau folosit când vorbești despre o asemenea persoană. 2. S. m. și f. (Pop.) Iubit(ă), ibovnic(ă), amant(ă). – Drag + suf. -uț.

DRĂGUȚ², -Ă, drăguți, -e, s. m. și f. 1. (Familiar; la vocativ) Termen alintător cu care ne adresăm cuiva. Surori! Sîntem surori, drăguțo! G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 66. (Adesea ironic) De n-ai poftă să putrezești în copac, drăguță, trebuie să fii mai darnică. NEGRUZZI, S. I 90. ◊ (Invariabil, la forma feminină drăguță, folosit și pentru masculin) Te cred, drăguță, dar sînt cam scumpe!... Ai parale? VLAHUȚĂ, O. A. 382. Drăguță, dacă nu te superi, m-aș ruga... încă un pahar cu apă. CARAGIALE, O. II 214. ♦ (Rar) Copil iubit, drăgălaș. Bunele bătrîne nu se puteau dumeri cum de sînt atît de învățați drăguții lor. NEGRUZZI, S. I 6. 2. Iubit(ă), ibovnic(ă), amorez(ă). Vorbeau despre el spunînd nu drăguțul, nu amorezul, ci logodnicul domnișoarei Vasilica. PAS, Z. I 309. Cînd Prier-Alb... a plecat În alte lumi, să caute pierduta lui drăguță, A dat lui Prier-negru atunci o năfrămuță. COȘBUC, P. II 175. Nici micuță, nici năltuță, Numai bună de drăguță. ALECSANDRI, P. I 91.

drăguț a. drăgălaș (despre ființe și despre lucruri): un drăguț de biciușor CR. ║ m. 1. copil iubit: drăguțul mamei; 2. amorez: drăguțul ei.

drăgúț, -ă adj. Drăgălaș, simpatic, ĭubit: față drăguță. Subst. Amant, amantă. Adv. Plăcut, frumos: a scrie drăguț.

drăguț² (iubit) (pop.) s. m., pl. drăguți

drăguț adj. m., s. m., pl. drăguți; adj. f., s. f. drăguță, pl. drăguțe

drăguț adj. m., s. m., pl. drăguți; f. sg. drăguță, pl. drăguțe

DRĂGUȚ s. v. amant, concubin, iubit, prieten.

drăguț s. v. AMANT. CONCUBIN. IUBIT. PRIETEN.

drăguță s. v. AMANTĂ. CONCUBINĂ. IUBITĂ. PRIETENĂ.

drăguț, -ă, drăguți, -e, adj., s.m.f. 1. Frumos. 2. (pop.) Iubit, prieten, amant: „Moșu-so era om rămas văduv și-și țâne drăguță” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 107); „O avut drăguță-n Călinești” (Bilțiu, 2007: 269). – Din drag + suf. -uț (DEX, MDA).

drăguț, drăguți, s.m.f. – (pop.) Iubit, prieten, amant. – Din drag + suf. -uț (DEX, MDA).