dubitație sf [At: I. GOLESCU, C., ap. DLR ms / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr dubitation, lat dubitatio] Figură retorică prin care oratorul arată că se îndoiește de adevărul celor spuse de el pentru a preveni obiecțiile.

DUBITAȚIE s.f. Figură retorică prin care oratorul arată că se îndoiește de adevărul celor spuse de el pentru a preveni obiecțiile; addubitație. [Gen. -iei, var. dubitațiune s.f. / cf. fr. dubitation, lat. dubitatio].

DUBITAȚIE s. f. 1. exprimare a unei îndoieli, incertitudini, nesiguranțe în gândire. 2. figură retorică prin care oratorul arată că se îndoiește de adevărul celor spuse de el, pentru a preveni obiecțiile; addubitație. (< fr. dubitation, lat. dubitatio)

dubitațiune sf vz dubitație

DUBITAȚIUNE s.f. v. dubitație.

!dubitație (livr.) (desp. -ți-e) s. f., art. dubitația (desp. -ți-a), g.-d. art. dubitației; pl. dubitații, art. dubitațiile (desp. -ți-i-)

dubitație (-ți-e) s. f., art. dubitația (-ți-a), g.-d. dubitații, art. dubitației

dubitație s. f. (sil. -ți-e), art. dubitația (sil. -ți-a), g.-d. dubitații, art. dubitației

dubitație (lat. dubitatio „îndoială”), sin. aporia „dificultate” sau diaporesis „îndoială”, figură retorică prin care vorbitorul pare a ezita în alegerea cuvintelor sau în exprimarea cea mai potrivită a adevărului, pentru a preveni vreo obiecție, dar mai ales pentru a întări astfel adevărul celor spuse. Este o figură care dă vorbirii aparența veracității și solicită încrederea auditorului (A): „Voi, senatorilor (e greu de spus, dar trebuie s-o spun), voi, zic, ați lipsit de viață pe Sulpicius.” (Cicero)