DUHOVNIC, duhovnici, s. m. (La ortodocși) Preot care spovedește pe credincioși; confesor. ♦ Fig. Persoană căreia cineva îi încredințează toate tainele, gândurile, intențiile sale intime. – Din sl. duhovĭnikŭ.

duhovnic sm [At: CORESI, EV. 306/10 / V: (înv) dehoan~, ~homn~, ~nec / Pl: ~ici / E: vsl дооуховьникь] 1 (Bis) Preot care spovedește pe credincioși Si: (liv) confesor. 2 (Fig) Persoană căreia cineva îi încredințează toate tainele, gândurile, intențiile sale intime.^[1]

DUHOVNIC, duhovnici, s. m. Preot care spovedește pe credincioși; confesor. ♦ Fig. Persoană căreia cineva îi încredințează toate tainele, gândurile, intențiile sale intime. – Din sl. duhovĭnikŭ.

DUHOVNIC, duhovnici, s. m. (În religia creștină) Preot care spovedește pe credincioși. Starețul, milostivindu-se, i-a dat duhovnic. SADOVEANU, Z. C. 236. Ce să te mai spovedești? Ce-i să spui duhovnicului? NEGRUZZI, S. I 156.

DUHOVNIC ~ci m. Preot care oficiază ritualul spovedaniei; confesor. /<sl. duhoviniku

duhovnic m. părinte sufletesc, preot căruia se mărturisește [!] păcatele. [Slav. DUHOVNĬKŬ].

duhóvnic m. (vsl. duhovĭnikŭ). Confesor, preut căruĭa-ĭ mărturiseștĭ păcatele.

duhomnic sm vz duhovnic

duhopnic sm vz duhovnic

duhovnec sm vz duhovnic

duhovnic s. m., pl. duhovnici

duhovnic s. m., pl. duhovnici

duhovnic s. m., pl. duhovnici

duhovnic (duhovnici), s. m. – Confesor, părinte spiritual. – Megl. dovnic. Sl. duchovĭnikŭ, bg. duhovnik, din sl. duchŭ „spirit”, cf. duh. – Der. duhovnicesc, adj. (confesional; spiritual); duhovnicește, adv. (spiritual); duhovnici, vb. (a spovedi, a confesa); duhovnicie, s. f. (misiunea de a spovedi).

DUHOVNIC s. v. cleric.

DUHOVNIC s. v. confesor.

duhovnic s. v. CLERIC.

DUHOVNIC s. (BIS.) confesor, (astăzi rar) spiritual, (înv.) mărturisitor, spoveditor. (Preotul care spovedește se numește ~.)