dănac sm [At: I. CR. II, 210 / V: (reg) dan~, ~ci, dân~ / Pl: ~i / E: bg данакь] 1 (Dob; Mun) Mânzat. 2 (Reg) Junc de bivoliță. 3 (Olt; Mun; pan) Băiețandru. 4 (Pex) Flăcău. 5 (Reg) Burlac (în vârstă).

DĂNAC, dănaci, s. m. (Regional) Băiat măricel; băiețandru, băietan, flăcăiaș. Dănacii și fetele se duc dis-de-dimineață la baltă. ȘEZ. VI 21.

DĂNAC, dănaci, s. m. (Reg.) Băiat măricel; băiețandru, flăcăiaș. – Bg. danak.

dănác, -ă s., pl. ĭ, e (bg. danak, turc. dana, vițel). Vest. Adolescent, flăcăŭ. Dobr. Vițel, vițea. V. noatin.

dănaci sm vz dănac

dănac (dănaci), s. m. – Tînăr, flăcău, june. – Megl. dănac. Bg. danak „tăuraș” (Candrea; Scriban), din tc. dana „tăuraș”. Este greșită der. de la d’an < de (un) an, propusă de Pușcariu 1186. Probabil același cuvînt, prin intermediul țig., l-ar fi dat pe danciu, s. m. (flăcău, băiat țigan), care s-a încercat să se explice plecîndu-se de la numele propriu Danciu (Șeineanu; Candrea), din țig. den či „donnez-moi quelque chose” (Graur 147), sau din mag. dancs „murdar” (Drăganu, Dacor., IV, 1553); ultimele explicații nu se potrivesc cu folosirea acestui cuvînt chiar de țigani.

DĂNAC s. v. băietan, băiețandru, copilandru, flăcăiandru, fecior, flăcău, tânăr.

dănac s. v. BĂIETAN. BĂIEȚANDRU. COPILANDRU. FLĂCĂIANDRU. FECIOR. FLĂCĂU. TÎNĂR.

dănac, dănaci, s.m. (reg.) 1. flăcău, adolescent. 2. vițel.