dărâmare sf [At: DA ms / V: (reg) ~rm~ / Pl: ~mări / E: dărâma] 1 Culcare la pământ Si: dărâmat¹ (1), doborâre. 2 (Fig) Distrugere. 3 Prăbușire. 4 Ruinare. 5 Demolare a unei clădiri (vechi) Si: dărâmat¹ (5). 6 (Rar) Rupere a ramurilor, a frunzelor dintr-un copac Si: dărâmat¹ (6).

dărmare sf vz dărâmare

DĂRÎMARE, dărîmări, s. f. Acțiunea de a (se) dărîma; doborîre, nimicire, distrugere. Acum trei ani am cerut eu dărîmarea Bastiliei. CAMIL PETRESCU, T. II 366. Se vede un turn negru-n dărîmare. NEGRUZZI, S. II 84. – Variantă: (regional) dărmare s. f.

DĂRMARE s. f. v. dărîmare.

dărâmare s. f., g.-d. art. dărâmării; pl. dărâmări

dărâmare s. f., g.-d. art. dărâmării; pl. dărâmări

dărâmare s. f., g.-d. art. dărâmării; pl. dărâmări

DĂRÂMARE s. 1. v. demolare. 2. v. prăbușire. 3. v. cădere. 4. v. doborâre.

DĂRÎMARE s. 1. cădere, dărăpănare, dărîmat, năruire, năruit, prăbușire, prăvălire, risipire, surpare, surpat, (rar) prăbușeală, (înv.) risipă. (~ unei case.) 2. cădere, năruire, picare, prăbușire, prăvălire, răsturnare. (~ cuiva la pămînt în urma loviturii primite.) 3. culcare, doborîre, lungire, prăbușire, prăvălire, răsturnare, trîntire, (înv.) răsturnătură. (~ cuiva la pămînt cu o lovitură.)

Dărâmare ≠ clădire