emerit, ~ă [At: RUSSO, S. 154 / A și: (rar) emerit / Pl: ~iți, ~e / E: fr émerite] 1 a Care, printr-o practică îndelungată, a dobândit o competență remarcabilă Si: experimentat, priceput, versat, (înv) emeritat (1). 2 a Care are multe merite într-o activitate Si: (înv) emeritat (2). 3-4 smf, a (Persoană) care se retrage din activitate, după ce a exersat o profesie timp îndelungat, beneficiind în continuare de toate titlurile sale. 5 a (Îs) Artist, învățător, medic sau profesor ~ Titlu de onoare care se acorda în România socialistă unui artist, profesor, medic, învățător care s-a distins în mod deosebit în activitatea sa. 6 smf Persoană care purta titlul de emerit (5).

*EMERIT adj. 1 🖋 Se zice despre un profesor retras la pensie și care se bucură de onorurile datorite titlului său ¶ 2 Fig. Care a îmbătrînit în meseria, în deprinderile lui: un băutor ~, un bețiv de frunte [fr.].

EMERIT, -Ă, emeriți, -te, adj. (Numai ca determinativ pe lîngă nume indicînd o profesie) Titlu onorific acordat de către Prezidiul Marii Adunări Naționale persoanelor care s-au distins în chip deosebit în domeniul artei, al științei, al învățămîntului, al sportului etc. Artist emerit al Republicii Populare Romîne. Profesor emerit. ▭ Se înființează titlul de «Medic emerit al Republicii Populare Romîne». B. O. 1953, 55. ♦ Experimentat, versat, priceput. Sînt un prozator tot așa de emerit ca și eminentul vostru bacal. CARAGIALE, O. VII 429.

EMERIT, -Ă adj. 1. Care cunoaște foarte bine o anumită știință sau disciplină. 2. Care are multe merite într-o activitate. ◊ Artist (maestru, profesor etc.) emerit = titlu onorific conferit persoanelor care s-au distins în mod deosebit în artă, în știință, în învățămînt etc. [< fr. émérite, it. emerito, lat. emeritus – care a meritat].

EMERIT, -Ă adj. 1. care cunoaște foarte bine o anumită știință sau disciplină; competent. 2. care are multe merite într-o activitate; eminent. ♦ artist (maestru, profesor, medic etc.) ~ = titlu onorific conferit persoanelor care s-au distins în mod deosebit în artă, știință, învățământ etc. (< fr. émérite, lat. emeritus)

EMERIT ~tă (~ți, ~te) Care posedă cunoștințe profunde și experiență bogată într-un anumit domeniu. /<fr. émérite, lat. emeritus

emerit a. (profesor) care s’a retras din funcțiune și continuă a se bucura de unele prerogative.

*emérit, -ă adj. (lat. e-méritus, „care a terminat serviciŭ, pensionar” și „care s’a distins în serviciŭ”. V. merit). Se zice despre un funcționar (maĭ ales profesor) în retragere și care se bucură încă de onorurile și titlu luĭ (V. onorar 1). Pin ext. Versat, cu multă practică: un pianist, un bețiv emerit. – Fals emerít (după fr.).

emerit adj. m., pl. emeriți; f. emerită, pl. emerite

emerit adj. m., pl. emeriți; f. emerită, pl. emerite

emerit adj. m., pl. emeriți; f. sg. emerită, pl. emerite

EMERÍT, -Ă adj. (< fr.) 1. Experimentat, priceput, competent. 2. (Dr.) Calificativ cuprins în titlul de onoare ce se acordă în România, între 1949 și 1989, iar în unele ramuri și în prezent, unor personalități din diferite domenii, pentru marile merite deosebite în activitatea lor (ex. artist e., profesor e., maestru e. al sportului etc.).

EMERIT [emərí], Marcel (1899-1985), istoric francez. Filoromân. Prof. univ. la București, Alger și Lille. Studii și cercetări privind istoria economică și socială a Europei Centrale și Răsăritene: „Țăranii români după Tratatul de la Adrianopol până la desființarea iobăgiei (1829-1864)”, „Victor Place și politica franceză în România până la Unire”.