fizionomie sf [At: NEGRUZZI, S. II, 157 / P: ~zi-o~ / V: (îvr) ~ogn~ / Pl: ~ii / E: fr physionomie] 1 Totalitatea trăsăturilor feței cuiva care determină expresia ei particulară Si: chip (21), față (66), figură (1). 2 (Îs) Joc de ~ Mimică. 3 Ansamblul caracteristicilor distinctive care particularizează un lucru, un loc, o epocă etc.

*FIZIONOMIE sf. 1 Expresiune care rezultă din totalitatea trăsăturilor feței: își schimba vocea și fizionomia în atîtea feluri cîte persoane erau BR. -VN. ¶ 2 Caracter distinctiv, înfățișare particulară: fizionomia unei țări, unei epoce [fr.].

FIZIONOMIE, fizionomii, s. f. 1. Totalitatea trăsăturilor feței cuiva și expresia pe care o creează; chip. Cercetează fizionomiile celor trei, bănuitor. CAMIL PETRESCU, O. I 292. Are... fizionomia obișnuită, am zice clasică, a micului burghez din mahala. IBRĂILEANU, S. 43. ◊ Expr. Joc de fizionomie = figură mobilă, mobilitate a figurii. Marin are numai joc de fizionomie. CAMIL PETRESCU, T. II 26. ♦ Figură, personaj. Ochii mititei și scînteietori și mustața sa neagră ca pana corbului și dreaptă ca părul ariciului zburlit... făcea din d. B. o fizionomie neuitată. RUSSO, O. 48. 2. Fig. Caracter distinctiv, înfățișare particulară (a unei epoci, a unei colectivități umane etc.). La întîmplările mari se arată fizionomia popoarelor. RUSSO, O. 45. – Pronunțat: -zi-o-.

FIZIONOMIE s.f. 1. Expresie particulară a trăsăturilor feței cuiva; chip, figură. 2. (Fig.) Structură, înfățișare caracteristică (a unei epoci, a unei colectivități de oameni etc.). [Gen. -iei, var. fiziognomie s.f. / < fr. physionomie, it. fisionomia, cf. gr. physis – natură, nomos – lege].

FIZIONOMIE s. f. 1. expresie particulară a trăsăturilor feței cuiva; chip, figură. 2. aspect particular care distinge un lucru sau altul; caracter distinctiv (al unei epoci, al unei colectivități umane etc.). (< fr. physionomie)

FIZIONOMIE ~i f. 1) Totalitate a trăsăturilor specifice feței; chip; figură. 2) fig. (colectivități, epoci etc.) Înfățișare caracteristică distinctivă. [Art. fizionomia; G.-D. fizionomiei; Sil. -mi-e] /<fr. physionomie

fizionomie f. 1. expresiune particulară a trăsurilor feței: fizionomie inteligentă; 2. fig. caracter distinctiv: fiecare popor are fizionomia sa.

fiziognomie sf vz fizionomie

FIZIOGNOMIE s.f. v. fizionomie.

*fiziognomíe și (ob.) -onomíe f. (fr. physionomie, d. vgr. physiognomía, din physignomonía, d. phýsis, natură, și gnómon, cunoscător). Aer, aspect, trăsăturĭ ale fețeĭ: fizionomie veselă. Expresiune, caracteru fețeĭ: acest om n’are fizionomie. Fig. Fie-care popor are fizionomia luĭ. – Vulg. figzonomie.

fizionomie (desp. -zi-o-) s. f., art. fizionomia, g.-d. art. fizionomiei; pl. fizionomii, art. fizionomiile (desp. -mi-i-)

fizionomie (-zi-o-) s. f., art. fizionomia, g.-d. art. fizionomiei; pl. fizionomii, art. fizionomiile

fizionomie s. f. (sil. -zi-o-), art. fizionomia, g.-d. art. fizionomiei; pl. fizionomii, art. fizionomiile

fizionomie.

FIZIO- „natură, cauze naturale, vital, fizic, fiziologic”. ◊ gr. physis „natură” > fr. physio-, germ. id., engl. id., it. fisio- > rom. fizio-. □ ~crat (v. -crat), s. m. și f., adept al fiziocrației; ~crație (v. -crație), s. f., doctrină economică burgheză care susține că munca agricolă ar constitui unica sursă de bogăție; ~gen (v. -gen₁), adj., (despre boli) care este determinat de leziuni fizice; ~geneză (v. -geneză), s. f., dezvoltare a activităților vitale; sin. fiziogenie; ~genie (v. -genie₁), s. f., fiziogeneză*; ~geografie (v. geo-, v. -grafie), s. f., studiu geografic al mișcărilor și variațiilor atmosferice, hidrologice etc., care au loc la suprafața pămîntului; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în fiziografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., știință care studiază caracteristicile exterioare ale globului terestru; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în fiziologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază funcțiile organismului viu, animal sau vegetal; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., măsurare a capacității fiziologice a unor funcții organice, în vederea aprecierii dezvoltării fizice; ~nomie (v. -nomie), s. f., totalitatea trăsăturilor feței care determină expresia ei particulară; ~patie (v. -patie), s. f., tulburare fiziologică provocată de diverși factori fizici, chimici, mecanici, nutriționali, genetici etc.; ~patolog (v. pato-, v. -log), s. m. și f., specialist în fiziopatologie; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., 1. Ramură a medicinii care studiază fiziologia organismului în timpul unei boli. 2. Disciplină care se ocupă cu studiul mecanismelor de producere a bolilor; ~terapie (v. -terapie), s. f., ramură a terapeuticii generale care folosește agenți fizici naturali ca apa, aerul, lumina și băile.

FIZIOGNOMONÍE (< fr., germ. physis „natură” + gnomon „știutor”) s. f. (Înv.) Disciplină, popularizată mai ales de poetul și oratorul elvețian J.K. Lavater (1741-1801), care determina caracterul oamenilor după fizionomia lor.

FIZIONOMIE s. 1. aer, aspect, chip, expresie, față, figură, înfățișare, mină, obraz, (înv. și pop.) boi, (reg.) săbaș, (înv.) schimă, vedere, (fam.) mutră. (Are o ~ satisfăcută.) 2. (livr.) facies. (Are o ~ mongoloidă.) 3. expresie, mască. (Actorul are o ~ admirabilă.) 4. v. față. 5. v. configurație.

FIZIONOMIE s. 1. aer, aspect, chip, expresie, față, figură, înfățișare, mină, obraz, (înv. și pop.) boi, (reg.) săbaș, (înv.) schimă, vedere, (fam.) mutră. (Are o ~ satisfăcută.) 2. expresie, mască. (Actorul are o ~ admirabilă.) 3. față, figură, obraz, oval, profil. (O ~ cunoscută.) 4. aspect, configurație, conformație, formă, înfățișare, profil, structură, (rar) făptură. (~ terenului, a văii.)