foame sfs [At: DOSOFTEI, V. S. 23/2 / E: ml fames, -is] 1 Stare funcțională periodică a organismului care se manifestă prin senzația nevoii de a mânca. 2 (Pfm; îs) ~ de lup (sau țigănească) Foame mare. 3 (Pfm; îe) A muri (sau a crăpa, a leșina) sau a fi leșinat (sau lat) de ~ A fi foarte flămând. 4 (Fig; îe) A muri (sau a fi muritor) de~ A fi foarte sărac. 5 (Fig) Dorință nestăvilită. 6 (Fig) Lăcomie. 7 (Înv; imp) Foamete (1).

FOAME sf. Nevoia, trebuința pe care o simte cineva de a mînca: a-i fi ~; a i se face ~; a-i trece ~a; a(-și) astîmpăra, a(-și) alina, a(-și) potoli ~a; a-i trece ~a; i se lungesc urechile de ~; îi chiorăe mațele de ~; a fi lihnit, curmat de ~; a răbda de ~; a leșina de ~; a muri de ~; proverb: ~a se uită la poarta omului muncitor și nu îndrăsnește să intre [lat. famem].

FOAME s. f. (Construit de obicei cu verbul «a fi» și cu subiectul logic în cazul dativ) 1. Senzația nevoii de a mînca. Nu mi-i foame, răspunse rîzînd fata. SADOVEANU, B. 21. Vă e foame, spunea ea, știu, așteptați, nu mai e mult. Și judecă în mintea ei cum are să le astîmpere foamea. SAHIA, N. 44. La drum umbra mea se ține, nu se ține de mine, dar foamea nu mă slăbește, cum nu-l slăbește pe crocodil. HOGAȘ, M. N. 80. Ori ți-i foame, ori ți-i sete, Ori ți-i dor de codru verde? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. ◊ Foame de lup v. lup. ◊ Expr. A muri de foame v. muri. A fi muritor de foame v. muritor. 2. Fig. Dorință nestăvilită, poftă lacomă, lăcomie. Ne e foame de frumuseți, De cele limpezi, adevărate, Fără lăcate, fără peceți, Luate din viață. DEȘLIU, G. 9. Orice faptă, cît ar fi ea de bună... n-o mai înțeleg, dacă se arată așa ca la Miai: cu foame de avere. PREDA, Î. 113. Poporul calcă cu pas de fier Să-năbușe lacoma, cruda Oaste vrășmașă ca o ventuză, Pîndind, fugind cu foamea de sînge pe buză. BOUREANU, S. P. 12.

FOAME f. 1) Senzație fiziologică provocată periodic de necesitatea de a mâncă. ◊ ~ de lup foame mare. 2) fig. Poftă nestăpânită. ~ de bani. [G.-D. foamei; Sil. foa-me] /<lat. fames, ~is

foame f. mare poftă de mâncare. [Lat. FAMES].

foáme (oa dift.) f. (lat. fămes, reto-rom. fom, it. fame, fr. faim, sp. hambre, pg. fome). Apetit, nevoĭe de a mînca. Foame de lup, mare foame bulimie.

foame s. f., g.-d. art. foamei

foame s. f., g.-d. art. foamei

foame s. f., g.-d. art. foamei

foame s. f. – 1. Nevoia de a mînca. – 2. Dorință nestăvilită, poftă, lăcomie. – Mr. foame, istr. fome. Lat. fames (Pușcariu 630; Candrea-Dens., 622; REW 3178; DAR). cf. it. fame, fr. faim, sp. hambre, port. fome. Rezultatul oa (în loc de a, care ar fi normal) a dat naștere multor discuții. Densusianu, Hlr., 72, semnala că port. nu poate servi drept referință pentru rom., dar cf. vegl. fum, engad., lomb. fom (Schuchardt, Vok., I, 169), și schimbarea identică a lui natare › it. notare, rom. (în)nota, corvoadă < corvadă, și probabil doară < dară, și în sens contrar afară < ad foras, sfărma < *exformare. S-a explicat schimbarea de timbru prin influența labialei (Tiktin; DAR); prin încrucișarea cu fŏmes (Philippide, Principii, 40; Densusianu, Hlr., 72; Pușcariu 630; Candrea-Dens., 622), sau prin influența unei forme atone, ca fometos < *fămetos, unde schimbarea de timbru ar fi posibilă; însă autorii care susțin această influență (Graur, BL, III, 49; Rosetti, I, 57) sînt aceeași care resping, pe bună dreptate, posibilitatea unei influențe a formelor secundare, ca frăsinet de la frasin sau beată de la beat (Graur, BL, V, 119). Prezența lui foamete, s. f. (foame; penurie, sărăcie, lipsă de alimente) alături de foame demonstrează că este vorba de un cuvînt imparisilabic, cum sînt cap-capete, noră-nurori, oaspete-oaspeți, etc. Fames nu putea duce la acest dublu rezultat (DAR consideră greșit că foamete provine de la foame, ca foamene, formă extrem de îndoielnică). Este posibil, prin urmare, ca fames să se fi încrucișat în lat. pop. cu fomes, fomitem „materie inflamabilă” (de la foveo, „a ocroti”), cf. Pușcariu 631; Candrea-Dens., 623, datorită unui paralelism cu esca „aliment” și iască. Der. fometos, adj. (flămînd); înfometat, adj. (flămînd), creație artificială a lui Delavrancea; înfometa, vb. (a face ca alții să sufere de foame).

FOÁME (lat. fames) s. f. 1. (FIZIOL.) Stare funcțională periodică a organismului animal, manifestată prin senzația puternică de a mânca, asociată cu contracții ritmice ale stomacului gol, generată de scăderea rezervelor nutritive. F. poate fi: acută, provocând moartea, când organismul pierde 30-40% din greutate (la om după 40-71 de zile), și cronică, provocând distrofii alimentare caracteristice populațiilor subnutrite. 2. Fig. Dorință nestăvilită; lăcomie.

AURI SACRA FAMES! (lat.) blestemata foame de aur! – Vergiliu, „Eneida”, III, 56. Mobilul pentru care regele Traciei, Polimnestor, l-a ucis pe Polidor, fiul lui Priam, ce-i fusese încredințat împreună cu aurul Troiei. Setea de avere, care împinge la ticăloșii.

MALESUADA FAMES (lat.) foamea care îndeamnă la rele – Vergiliu, „Eneida”, VI, 276. Unul dintre spectrele hidoase pe care le întâlnește Enea la intrarea în Infern.

a fi rupt în coș de foame expr. (reg.) a fi foarte flămând.

a-și înșela / a-și păcăli foamea expr. a mânca frugal.

circul foamei expr. (pub.) denumire generică dată complexelor comerciale agroalimentare construite în epoca ceaușistă.^[1]

foame-n gât expr. (intl.) individ foarte sărac.

FOAME s. nemâncare. (Mort de ~.)

FOAME s. nemîncare. (Mort de ~.)

FOAME. Subst. Foame, foamete, foame de lup, flămînzire, nemîncare, hămeseală (fam.), lihneală, înfometare, post (fig.), ramazan (fig., fam.); dietă, regim; cură de slăbire; subnutriție, subalimentare, subalimentație; inaniție. Apetit, poftă de mîncare. Foame patologică, oreximanie, bulimie, cinorexie. Flămînd, flâmînzilă. Adj. Flămînd, înfometat, famelic, nemîncat, lihnit, hămesit (fam.), hămesit de foame, mort de foame, leșinat de foame, sfîrșit de foame, chinuit de foame, flămînzit, cu stomacul gol; cu burta lipită de spinare; subnutrit, subalimentat. Vb. A flămînzi, a răbda (a suferi) de foame, a lihni, a fi lihnit de foame, a i se lihni cuiva, a fi flămînd, a face foamea, a posti, a ține post, a-i fi foame, a fi înfometat, a muri (a crăpa, a leșina, a fi leșinat) de foame, a fi hămesit, a hămesi (fam.), a fi nemîncat, a se hrăni cu vînt, a-l tăia (pe cineva) la ramazan (fam.), a face ramazan (fam.), a i se lipi (cuiva) coastele (de foame), a simți un gol la (în) stomac, a fi rupt (fript) în coș, a fi lat de foame, a fi lipit de foame, a avea coastele lipite, a i se lungi (cuiva) urechile de foame, a i se pune (cuiva) soarele drept inimă, a-i chiorăi (cuiva) mațele (de foame), a sta cu dinții la stele, a-și pune pofta în cui, a-și pune dinții pe poliță, a mînca răbdări prăjite, a se hrăni cu mană cerească. A înfometa, a flămînzi, a face să flămînzească, a subalimenta. Adv. Pe nemîncate, pe stomacul gol, pe inima goală. V. alimentație, voracitate.

Auri sacra fames! (lat. „Blestemata sete de aur!”) – Vergiliu, Eneida (III, v. 57). Regele Priam al Troiei încredințase pe fiul lui cel mic Polidor, impreună cu o parte însemnată din tezaur, ginerelui său Polimnestor, regele Traciei. Mînat de lăcomie, acesta îl omorî pe Polidor și puse mîna pe averi. „Blestemată sete de aur, la cîte nu împingi tu pe oameni!” Cu aceste cuvinte Vergiliu înfierează pe cei lacomi de avere, pe cei care în goana lor aprigă după bogăție, se abat de la morală, calcă-n picioare virtuți, sentimente, făgăduieli, drepturi sfinte. Graiul nostru a creat pentru „auri sacra fames” un echivalent foarte plastic: „Banul este ochiul dracului”. „…banii nu sînt numai unul din obiectivele patimii de îmbogățire, ci însuși obiectul acesteia. Această patimă este în esență Auri sacra fames” (K. Marx, Elemente de critică a economiei politice, p. 133-134). LIT.

Cibi condimentum fames est (lat. „Foamea este condimentul mîncării”) – vezi: Hunger ist der beste Koch. LIT.

Hunger ist der beste Koch! (germ. „Foamea e cel mai bun bucătar”) – Expresia a rămas de la poetul german Freidank, despre care se cunosc puține date. Nici măcar dacă acesta i-a fost numele adevărat, căci mai mult seamănă a pseudonim, „Freidenker” însemnînd „liber cugetător”. Ceea ce se știe este că a compus, în anul 1229, un poem satiric și moral, intitulat: Bescheidenheit (Modestie), cuprinzînd zicale, fabule, ghicitori. Printre acestea se numără și expresia de mai sus care s-a bucurat de atîta succes, încît în scurt timp a devenit proverb, adresat celor care formulează pretenții culinare exagerate. Obîrșia expresiei este mult mai veche. Cicero, în De finibus... (II, 28), spunea: Cibi condimentum fames est (Foamea este condimentul bucatelor). LIT.

Malesuada fames (lat. „Foamea rău sfătuitoare”) – Vergiliu, Eneida (VI, 276). Poetul descrie scena cînd Enea, împreună cu Sibila, intră în Infern. Acolo, la gurile iadului, stăteau: Grijile neiertătoare, Bătrînețea plină de chin, Somnul înfrățit cu moartea, Războiul cel jalnic, Vrajba îndrăcită, Foamea ce-ndeamnă la rele... (după traducerea lui Coșbuc). De altfel – și înainte de Vergiliu, și după el – foamea a fost pretutindeni socotită ca o rea povățuitoare, spre deosebire de noaptea care-i considerată un sfetnic bun (vezi: Nuit porte conseil). LIT.