gonaci [At: VARLAAM, C. 374 / Pl: ~ / E: goni + -aci^[1]] 1 sm (Rar) Persoană care gonește pe cineva Si: (reg) gonaș (1). 2 sm (Rar) Persoană care fugărește (sau urmărește) pe cineva Si: (reg) gonaș (2). 3-4 sm, am (Înv) (Călăreț în vechea armată) ușor înarmat, care de obicei îndeplinea misiuni de cercetare Si: (reg) gonaș (3) 5 sm (Pop) Hăitaș (1). 6 sm (Îvr) Persecutor. 7 sm (Rar) Cal sprinten. 8 sm (Ent; Buc) Fugău (Hydrometra paludum).

GONACI, gonaci, s. m. 1. Persoană angajată să stîrnească vînatul și să-l gonească spre pușcași; hăitaș, bătăiaș. Am auzit îndată... răsunînd văile de țipetele gonacilor. BOLINTINEANU, O. 330. Iepurile fricos și vulpea vicleană se silesc a-și minți gonacii. ODOBESCU, S. III 41. 2. Cal sprinten și bun de fugă. Chemau pe unul din feciori... și-i dăruiau năframa, inelul, paloșul, buzduganul, stema și gonaciul. DELAVRANCEA, S. 80. 3. (Învechit) Călăreț ușor înarmat, întrebuințat mai ales ca cercetaș. Aprodul gonaci se opri. ODOBESCU, S. I 165.

GONACI ~ m. 1) Persoană care stârnește și gonește vânatul; hăitaș. 2) rar Cal care fuge iute. 3) (în vechea armată) Călăreț înarmat care îndeplinea misiuni de cercetare. /a goni + suf. ~aci

gonácĭ, -e adj. Care gonește, urmărește, fugărește: cine gonacĭ, om gonacĭ (călare). S. m. Taur tînăr, gonitor. Cal, cursier. Vechĭ. Cercetător, explorator (călare) al terenuluĭ de bătălie. Persecutor. – Gonáș (vechĭ), urmăritor (călare).

gonaciu m. 1. cel ce pune pe goană: aprodul gonaciu OD.; 2. fig. fugar (cal).

gonaci s. m., pl. gonaci, art. gonacii

gonaci s. m., pl. gonaci

gonaci s. m., pl. gonaci

gonaci

GONACI s. v. fugău.

GONACI s. v. hăitaș.

GONACI s. bătăiaș, gonaș, mînător, hăitaș, (reg.) ciocănaș, hăitar, (prin Mold.) botaș. (~ la o vînătoare.)

gonaci s. v. FUGĂU.

gonaci², gonace, gonaci, -ce, adj. s.m. f. (pop.) 1. care gonește, aleargă, pune pe fugă. 2. (taur) gonitor. 3. (înv.) explorator, cercetător. 4. persecutor.