hain², ~ă a [At: PRAV. MOLD. 159 / V: hăin / Pl: ~i, ~e / E: tc haïn] 1 (Înv) Trădător. 2 (Înv) Necredincios. 3 (Înv) Rebel. 4 (Înv) Viclean. 5 Răutăcios. 6 Nemilos. 7 Aprig. 8 Avar. 9 (Reg; sst) Inimos.

HAIN I. adj. 1 ‡Rebel, trădător ¶ 2 De rea credință, perfid; dușmănos; rău la inimă, cîinos, îndrăcit: împăratul Roș, avînd inimă ~ă, nu se mai satură de a vărsa sînge (crg.); Ai mei au fost, se vede, atîta de ~i, Că fondul lor de ură și l-au sleit întreg (vlah.). II. adv. Crunt, strașnic, cu dușmănie: o bătea ~, pînă săreau d’o scăpau din mîinile lui (br.-vn.) [tc.].

HAIN, -Ă, haini, -e, adj. 1. Rău la inimă, fără milă; neîndurător, crud, cîinos. Oamenii de-aici nu sînt haini și n-ar cuteza să se dea la răutăți. REBREANU, R. II 121. Pe-un mal străin, L-a fulgerat un braț hain! COȘBUC, P. I 146. Pajul Cupidon... Îndestul e de hain Vălul alb de peste toate Să-l înlăture puțin. EMINESCU, O. I 109. ◊ Fig. Vîntul parcă se pornise și mai hain și mai tăios. MIHALE, O. 282. 2. (Învechit) Care-și trădează țara sau religia; trădător, necredincios. Brîncovene Constantin, Boier vechi, ghiaur hain! ALECSANDRI, P. P. 210. ◊ (Substantivat) Cigala nu era decît un hain, care-și lepădase legea și se turcise. SADOVEANU, N. P. 302.

HAIN ~ă (~i, ~e) 1) Care manifestă lipsă de milă; rău la inimă; fără milă; câinos; crud; hapsân. 2) înv. Care și-a călcat legământul dat. [Sil. ha-in] /<turc. hăin

haìn a. 1. rebel, trădător: boier vechiu, ghiaur hain! POP.; 2. perfid, de rea credință: nu mi-i ciudă de străini cât de pământeni haini POP.; 3. rău la inimă: sfârșitul tiranului hain AL. [Turc. HAYIN].

haín, -ă adj. (turc. [d. ar.] haĭin, trădător, perfid; ngr. hainis, sîrb. hain). Vechĭ. Trădător, rebel. Azĭ. Răŭ, perfid, crud, afurisit: om hain, inimă haină. Adv. S’a purtat hain.

hăin, ~ă a vz hain²

hain adj. m., pl. haini; f. haină, pl. haine

hain adj. m., pl. haini; f. haină, pl. haine

hain adj. m., pl. haini; f. sg. haină, pl. haine

hain (haină), adj. – 1. (Înv.) Trădător, necredincios. – 2. Perfid, rău la inimă, hapsîn. – Mr. hăin. Tc. hayin (Röesler 606; Șeineanu, II, 197; Lokotsch 784; Ronzevalle 84), cf. ngr. χαῖνης, alb. hain „hoț”, sb. hain. – Der. haini, vb. refl. (înv., a trăda; a se răscula); hainie, s. f. (trădare; rebeliune, răzmeriță); hainlîc, s. n. (trădare). Sec. XVII, toți der. sînt înv.

HAIN adj., adv., s. 1. adj., adv. v. rău. 2. adj., s. v. afurisit. 3. adj. v. crud.

HAIN adj. v. trădător.

hain adj. v. TRĂDĂTOR.

HAIN adj., adv., s. 1. adj., adv. aprig, aspru, barbar, brutal, cîinos, crîncen, crud, crunt, cumplit, feroce, fioros, inuman, necruțător, neiertător, neîmblînzit, neînduplecat, neîndurat, neîndurător, nemilos, neomenos, neuman, rău, sălbatic, sîngeros, violent, (livr.) sanguinar, (înv. și pop.) năsilnic, (înv. și reg.) tare, (reg.) pogan, (Mold. și Bucov.) avan, hapsîn, (înv.) jestoc, neomenit, sanguinic, sălbăticos, sireap, (fig.) dur, negru. (Om ~; se poartă ~.) 2. adj., s. afurisit, blestemat, cîinos, îndrăcit, rău, ticălos, (înv. și pop.) pustiu, (pop. și fam.) pîrdalnic, (pop.) împelițat, jurat, (înv. și reg.) urgisit, (reg.) pricăjit, (Transilv.) săcret. (~ul de Gheorghe!) 3. adj. crud, implacabil, necruțător, neiertător, neînduplecat, neîndurător, nemilos, nemilostiv, (livr.) inexorabil, (rar) neîndurat, nemiluit, (înv.) nemilostivitor, nemilostivnic, (fig.) vitreg. (Soartă ~ pentru cineva.)

Hain ≠ milos, milostiv

HAIN s. m. (Mold., ȚR) Trădător. A: Boiarin hiclean unui domn și hain țării. PRAV. Iară pînă a veni Grigorie-Vodă au fost dată domnia Ducăi-Vodă, ținîndu-l hain la Ieși. CRB, 166^r. Ca pe niște răi și haini ... au poruncit, să-i puie la opreală. IM 1754, 78^r. Schimbătorii, tulburătorii, hainii, oștenii cei vicleni. BUCOAVNĂ 1775, 48^v; cf. NECULCE; BUCOAVNĂ 1775, 45'^v. B: Au început a-l pîrî la turci că este hain despre împărăție. R. POPESCU. Blud, ca un dușman și hain domnului său laropole, îndată s-au făgăduit lui Viadimir. IR 1755, 23^v; cf. ÎNDREPTAREA LEGII; IM 1730, 110^r. Etimologie: tc. hain. Vezi și haini, hainie, hainlîc.