huzur¹ sn [At: COSTINESCU / Pl: ~uri / E: tc hüzur] 1 Trai comod și lipsit de griji. 2 (Pex) Viață de trândăvie și de îmbuibare. 3 (Pex) Viață plină de desfătări.

HUZUR s. n. Trai comod și lipsit de griji; viață de trîndăvie și de belșug, în care se lăfăiesc cei ce nu muncesc, paraziții, exploatatorii. Voi luptați pentru desființarea huzurului... și boierilor nu le convine. CAMILAR, N. I 394. Te-ai pomenit în huzur și-n răsfăț, de cum ai deschis ochii. VLAHUȚĂ, O. AL. I 280. Trăia acuma Negoiță în huzur, ce cu gîndul nu gîndise. CARAGIALE, S. N. 53.

HUZUR n. 1) Trai îmbelșugat și lipsit de griji; lăfăială; răsfăț. 2) Viață inactivă, lipsită de activitate; lenevie; trândăvie. /<turc. huzur

huzur n. Mold. tihnă, vieață comodă: trăiam greu, dar în oarecare huzur AL. [Turc. HUZUR, liniște, odihnă].

huzúr n., pl. urĭ (turc. [d. ar.] huzur, liniște, repaus, fericire; ngr. huzúri, sîrb. uzur). Timp cînd n’aĭ nevoĭe să munceștĭ și eștĭ fericit. V. rahat.

huzur s. n.

huzur s. n.

huzur s. n.

huzur (-ruri), s. n. – Bunăstare, trai comod, lipsă de griji. – Mr. huzure. Tc. huzur (Șeineanu, II, 217; Roesler 606; Lokotsch 877; Ronzevalle 81), cg. ngr. χουζούρι. – Der. huzuri, vb. (a trăi comod, în belșug și trîndăvie).

HUZUR s. 1. lăfăire. 2. îmbuibare.

HUZUR s. 1. lăfăire. 2. îmbuibare.