ICTUS, ictusuri, s. n. 1. Intensificare a pronunțării în versificația antică, care marca partea cea mai reliefată a unei măsuri metrice. 2. (Muz.) Partea cea mai reliefată a unui motiv melodic, asupra căreia cade accentul. 3. (Med.) Stare patologică, manifestată brusc și intens, însoțită de căderea corpului; șoc. ◊ Ictus apoplectic = apoplexie. Ictus epileptic = criză de epilepsie, manifestată prin pierderea bruscă a cunoștinței și prin convulsii. – Din lat., fr. ictus.

ictus sn [At: PARHON, B. 81 / Pl: ~uri / E: fr ictus] 1 (În versificația antică) Intensificare a pronunțării în partea cea mai reliefată a unei măsuri metrice. 2 (Muz) Note puternic accentuate, în primele măsuri ale unei piese. 3 (Med) Stare patologică de șoc, manifestată brusc și intens, însoțită de cădere. 4 (Med; îs) ~ apoplectic Apoplexie. 5 (Med; îs) ~ epileptic Criză de epilepsie manifestată prin pierderea bruscă a cunoștinței și prin convulsii.

ICTUS, ictusuri, s. n. 1. Intensificare a pronunțării în versificația antică, care marca partea cea mai reliefată a unei măsuri metrice. 2. (Muz.) Note puternic accentuate care se găsesc în primele măsuri. 3. (Med.) Stare patologică, manifestată brusc și intens, însoțită de cădere; șoc. ◊ Ictus apoplectic = apoplexie. Ictus epileptic = criză de epilepsie, manifestată prin pierderea bruscă a cunoștinței și prin convulsii. – Din lat., fr. ictus.

ICTUS s.n. 1. (Metr.) Bătaie care marchează silaba accentuată. 2. (Muz.) Note foarte accentuate aflate în primele măsuri. 3. (Med.) Atac morbid subit; șoc. [Pl. -usuri, (s.m.) -uși. / < fr., lat. ictus].

ICTUS s. n. 1. accent care cade pe una din componentele unui picior metric. 2. partea cea mai reliefată a unui motiv melodic, asupra căreia cade accentul. 3. (med.) atac morbid, subit; șoc. (< fr., lat. ictus)

ICTUS ~uri n. 1) (în versificația antică) Pronunțare intensificată a silabei accentuate. 2) muz. Notă puternic accentuată aflată în primele măsuri. 3) med. Tulburare puternică a organismului, cauzată de acțiunea unor factori externi; șoc. /<lat., fr. ictus

ictus s. n., pl. ictusuri

ictus s. n., pl. ictusuri

ictus s. n., pl. ictusuri

ictus (cuv. lat. „lovitură”) 1. (în prozodie*) Accent* care cade pe una din componentele piciorului (1) metric. 2. (în cântare greg.*) Conform teoriei călugărului benedictin André Mocquereau (1849-1930) de la mânăstirea Solesmes* (Franța), i. este un accent teoretic cu ajutorul căruia melodia este segmentată în celule metrice de câte 2 și 3 sunete. I. servește doar la orientarea interpretului și nu corespunde nici unei accentuări reale. 3. Accent (III, 5) ce marchează culminația într-o frază*.

ICTUS s. (MED.) 1. șoc. 2. ictus apoplectic v. apoplexie.

ICTUS s. (MED.) 1. șoc. 2. ictus apoplectic = apoplexie, (pop.) atac, dambla, (înv. și reg.) cataroi, (reg.) șlag, (prin Transilv.) gută.