idiom sn [At: ANTIM, P. 205 / V: (înv) ~ă sf / P: i-di-om / Pl: ~uri, (înv) ~oame, ~ome / E: fr idiome] 1 (Înv) Însușire. 2 (Lin) Limbă. 3 (Lin) Dialect. 4 (Lin) Grai.

IDIOM, idiomuri, s. n. Limbă. Romîna posedă cuvinte absente în idiomele romanice apusene. IORDAN, L. R. 28. Acest idiom e lesne de înțeles. ALECSANDRI, S. 108. ♦ Limba unei populații restrînse, din cadrul unui grup etnic mai mare, prezentînd deosebiri față de limba comună. V. grai, dialect. – Pronunțat: -di-om.

IDIOM s.n. (Lingv.) Mijloc de comunicare lingvistică cu o structură și individualități proprii; denumire generică pentru limbă, dialect, grai. [Pron. -di-om, pl. -muri, -me. / cf. fr. idiome, lat., gr. idioma].

IDIOM s. n. 1. termen generic pentru limbă, dialect, subdialect sau grai. 2. (muz.) creație și interpretare proprii unei anumite zone folclorice. (< fr. idiome, lat. idioma)

IDIOM ~uri n. Sistem lingvistic cu structură și cu trăsături proprii, vorbit de un anumit grup etnic. [Sil. -di-om] /<fr. idiome

idiomă sf vz idiom

idiomă f. limbă proprie unei provincii sau unei națiuni.

*idiómă f., pl. e (vgr. idioma, d. idios, propriŭ). Limbă proprie uneĭ națiunĭ: idioma românească. Dialect: idioma oltenească. – Și idiom, n., pl. e (după fr.).

idiom (desp. -di-om) s. n., pl. idiomuri

idiom (-di-om) s. n., pl. idiomuri

idiom s. n. (sil. -di-om), pl. idiomuri

idiom, pl. idiomuri

idiom, -me.

idiomă (idiome), s. f. – Limbă, unitate lingvistică. – Var. idiom. Mr. iδiumă. Ngr. ἰδίωμα, și modern din fr. idiome. Sec. XVIII.

IDIOM s. n. (cf. fr. idiome, lat., gr. idioma): termen general care denumește o unitate lingvistică (limbă, dialect, subdialect sau grai). Se spune, de exemplu, idiomul românesc, idiomul aromân (macedoromân), idiomul muntenesc și idiomul oltean.

IDIOM s. v. dialect, grai, limbă.

idiom s. v. DIALECT. GRAI. LIMBĂ.

idiomă, idiome, s.f. (înv.) însușire.