impus, ~ă a [At: MAIORESCU, CR. I, 279 / Pl: ~uși, ~e / E: impune] 1 (D. o idee, o directivă, o acțiune etc.) Care este acceptat și urmat împotriva voinței, prin constrângere Si: impozat² (1), obligatoriu. 2 (D. o pedeapsă, o prevedere) Aplicat². 3 (D. impozite) Fixat². 4 (D. un artist, un savant) A cărui valoare este cunoscută, unanim acceptată Si: impozat² (4).

IMPUS, -Ă, impuși, -se, adj. La care este obligat cineva, care i se impune cuiva.

*impún, -pús, a -púne v. tr. (lat. impóno, -pónere. V. pun). Fig. Oblig la, supun la: a impune cuĭva o obligațiune. Inspir, comand: a impune respect, tăcere ș. a. cuĭva. V. intr. Impun respect, admirațiune ș. a.: vitejia, onestitatea, frumuseța impune. – Se zice și a impune pe cineva cu un bir îld. a impune cuĭva un bir saŭ a supune pe cineva la bir (saŭ biruluĭ).

impus adj. m., pl. impuși; f. sg. impusă, pl. impuse

IMPUS adj. v. silnic.

IMPUS adj. forțat, silit, silnic. (Muncă ~.)