imputa [At: TETRAEV. (1574), 206 / V: (înv) îm~ / Pzi: imput, (rar) ~tez / E: lat imputo, fr imputer, it imputare] 1 vi (Reg; îf îm~) A socoti. 2 vi (Reg; pex; îf îm~) A regreta cheltuielile făcute pentru pomenirea morților. 3-4 vtri A (i se) reproșa cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile Si: a blama, a certa, a dojeni, a învinui, a mustra, a ocărî. 5 vr (Înv) A se certa. 6 vt (Fin) A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. 7 (Fin) A trece (o sumă, o cheltuială, o datorie) în contul altei sume.

IMPUTA, imput, vb. I. Tranz. (Construit cu dativul) 1. A reproșa cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite. I-a imputat cochetăria ca o crimă. REBREANU, R. I 174. ◊ Refl. impers. Dacă cumva ni s-ar imputa că aceste considerațiuni sînt prea mult abstracte și ni s-ar cere ca... să ne lăsăm pe tărîmuri mai practice. ODOBESCU, S. III 330. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă ivită în cadrul funcției pe care o deține, a trage la răspundere, a obliga la despăgubiri. – Variantă: (învechit și popular) împuta (RETEGANUL, P. IV 71, PANN, P. V. II 64) vb. I.

IMPUTA vb. I. 1. tr., refl. A (se) atribui cuiva purtări, fapte urîte, nepotrivite. 2. tr. A obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituții în cadrul unei funcții deținute de acea persoană. [P.i. imput, 3,6 -tă, var. împuta vb. I. / < fr. imputer, cf. lat. imputare].

IMPUTA vb. I. tr., refl. a(-și) reproșa purtări, fapte reprobabile. II. tr. a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani pentru compensarea unui prejudiciu, a unei lipse în gestiune etc. (< fr. imputer, lat. imputare)

A IMPUTA imput tranz. 1) (acțiuni sau fapte reprobabile) A atribui ca învinuire; a reproșa. 2) (persoane) A obliga să plătească o imputație. /<fr. imputer, lat. imputare

imputà v. 1. a atribui cuiva o faptă blamabilă; 2. a-și face imputări; 3. Jur. a întrebuința o plată la o datorie.

împota v vz împuta

împuta v vz imputa

ÎMPUTA vb. I v. imputa.

ÎMPUTA vb. I. v. imputa.

*impút și -éz, a -á v. tr. (lat. imputo, -putáre. V. cont, compút, deputat, reputațiune). Reproșez, mustru, atribuĭ cuĭva o greșeală și-ĭ fac observațiunĭ. Pun în socoteală: a imputa unuĭ soldat perderea unuĭ efect militar. V. împut 1.

1) împút, a -á v. intr. (lat. imputo, -áre. V. imput). Vechĭ. Mustru, reproșez: Iisus împuta orașelor. Vidin. Regret ce-am dăruit: îmĭ împut. V. refl. Mă cert, mă cĭorovăĭesc: nărodul se împuta cu Moĭsi.

imputa (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. imput, 2 sg. impuți, 3 impută; conj. prez. 1 sg. să imput, 3 să impute

imputa (a ~) vb., ind. prez. 3 impută

imputa vb., ind. prez. 1 sg. imput, 3 sg. și pl. impută

imput, -tat prt.

imputa (imputat, imputat), vb. – 1. A face pe cineva răspunzător de o pagubă. – 2. A reproșa. – 3. A insulta, a ocărî. Lat. imputāre (Pușcariu 796; Candrea-Dens. 828; REW 4324; DAR; Rosetti, I, 173). Este cuvînt înv., care abia dacă supraviețuiește în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul neol. imputa, din fr. imputer. – Der. împutăciune, s. f. (înv., ceartă, dispută); împutător, adj. (înv., injurios).

IMPUTA vb. v. reproșa.

IMPUTA vb. a reproșa, (prin Mold.) a(-i) bănui, (înv.) a prihăni.