INCRIMINAȚIE, incriminații, s. f. Incriminare. [Var.: incriminațiune s. f.] – Din fr. incrimination.

incriminație sf [At: DA ms / V: ~iune, în~, încriminațiune / Pl: ~ii / E: fr incrimination] (Înv) 1-5 Incriminare (1-5).

INCRIMINAȚIE, incriminații, s. f. (Înv.) Incriminare. [Var.: incriminațiune s. f.] – Din fr. incrimination.

INCRIMINAȚIE s.f. Incriminare. [Gen. -iei, var. incriminațiune s.f. / cf. fr. incrimination, lat. bis. incriminatio].

INCRIMINAȚIE s. f. incriminare. (< fr. incrimination, lat. incriminatio)

incriminațiune sf vz incriminație

încriminație sf vz incriminație

încriminațiune sf vz incriminațiune

INCRIMINAȚIUNE s.f. v. incriminație.

*incriminațiúne f. (fr. incrimination, d. lat. criminátio, -ónis). Acuzațiune de o crimă saŭ de un lucru maĭ mic. – Și -áție și -áre.

incriminație (înv.) (desp. -ți-e) s. f., art. incriminația (desp. -ți-a), g.-d. art. incriminației; pl. incriminații, art. incriminațiile (desp. -ți-i-)

incriminație (-ți-e) s. f., art. incriminația (-ți-a), g.-d. art. incriminației; pl. incriminații, art. incriminațiile (-ți-i-)

incriminație s. f. (sil. -ți-e), art. incriminația (sil. -ți-a), g.-d. art. incriminației; pl. incriminații, art. incriminațiile (sil. -ți-i-)^[1]

INCRIMINAȚIE s. v. acuzare, acuzație, învinovățire, învinuire.^[1]