invocare sf [At: MACEDONSKI, O. I, 276 / Pl: ~cări / E: invoca] 1-4 Invocație (1-4).

INVOCARE, invocări, s. f. Acțiunea de a invoca. 1. Chemare în ajutor. Invocarea ta se scurse arzătoare ca o lavă. MACEDONSKI, O. I 276. 2. Citare în sprijinul, în favoarea sa. Invocarea unui argument. ▭ Invocarea sincerității e de prisos... Oamenii sînt sinceri și cînd iubesc și cînd urăsc. CAMIL PETRESCU, T. II 24.

INVOCARE s.f. Acțiunea de a invoca și (rar) rezultatul ei; invocație. [< invoca].

învocare sf vz invocare

*invocațiúne f. (lat. in-vocátio. -ónis. V. vocațiune). Acțiunea de a invoca, de a chema în ajutor: invocațiunea luĭ Dumnezeŭ, luĭ Apóline. Fig. Citațiune: invocațiunea uneĭ mărturiĭ. – Și -áție și -áre.

invocare s. f., g.-d. art. invocării; pl. invocări

invocare s. f., g.-d. art. invocării; pl. invocări

invocare s. f., g.-d. art. invocării; pl. invocări

INVOCARE s. invocație.

INVOCARE s. invocație.