LĂNȚUG, lănțuguri, s. n. (Pop.) Lanț (1); lănțișor. [Var.: lănțuc, lanțug s. n.] – Din ucr. lancuh.

lănțug sn [At: VARLAAM, C. 208 / V: (reg) lan~, lanțuh, lanțuv, (îrg) ~uh, (îvr) ~uv / Pl: ~uri și ~uge / E: ucr ланцух, pn lańcuch] 1-9 (Pfm; înv) Lanț (1, 8-10, 25-29). 10 (Reg) Căpăstru al teicii de la moară. 11 (Reg) Curea cu care se leagă clopotul. 12-23 (Asr; șhp) Lănțișor (1-12). 24 (Ban) Laț¹ (1) din păr de cal, pentru prins păsări.

LĂNȚUG s. n. v. lanțug.

lănțúg n., pl. urĭ și e (rus. dial. lancúg, pol. rut. lancuh, d. germ. *lannzug, șiru lanțuluĭ. Bern. V. lanț). Lanț de legat un cîne, o poartă. – În jud. Olt lănțuș, în Bz. lănțic. Vechĭ lanțug, pl. je; lanțuh, pl. șe; dim. lanțujel, pl. e.

LANȚUG s. n. v. lănțug.

LĂNȚUC s. n. v. lănțug.

lanțug sn vz lănțug corectat(ă)

lanțuh sn vz lănțug

lanțuv sn vz lănțug

lănțuc sn [At: ARDELEANU, D. 67 / Pl: ~uri / E: lanț + -uc] 1-12 (Rar; șhp) Lănțișor (1-12).

lănțuh sn vz lănțug

LANȚUG, lanțuguri, s. n. (Pop.) Lanț (1); lănțișor. [Var.: lănțuc, lănțug s. n.] – Din ucr. lancuh.

LANȚUG, lanțuguri, s. n. 1. Lănțișor (1). Cîinii trăgeau de lanțuguri, neliniștiți. SADOVEANU, O. III 360. Un urs legat cu lanțug de-un stîlp. ALECSANDRI, T. 1296. 2. Lănțișor (2). Înfășurîndu-și în pripă pe după gît lanțugul de aur. SADOVEANU, O. VII 46. – Variantă: lănțuc (PORUMBACU, P. 63, ARDELEANU, D. 67) s. n.

LANȚUG ~uri n. pop. Lanț mare folosit în gospodărie pentru a lega animalele, la fântâni etc. /<ucr. lancuh

lanțug n. 1. lanț mare: poarta cu lanțuguri o lega POP.; 2. lănțișor; lănțuge de aur. [Rus. dial. LANȚUGŬ].

lanțúg, -úh, -ujél, V. lănțug.

lănțug s. n., pl. lănțuguri

lănțug s. n., pl. lănțuguri

lănțug s. n., pl. lănțuguri

lănțug.

LANȚUG s. v. lanț, lănțișor.

lanțug s. v. LANȚ. LĂNȚIȘOR.

lănțúg, lănțuguri, s.n. (reg.) Lanțul cu care sunt legate tânjelele la car, când se ară cu două perechi de vite; cârcel. – Din ucr. lancuh (Scriban).