linioară sf [At: SADOVEANU, SĂM. VI, 166 / P: ~ni-oa~ / Pl: ~re / E: linie¹ + -ioară] 1-4 (Șhp) Linie¹ (1, 50) (mică) Si: liniuță (1-4).

LINIOARĂ, linioare, s. f. Diminutiv al lui linie. 1. v. linie (I 1). Pe toată pagina, erau linioare roșii și albastre. 2. Fiecare dintre fragmentele unui metru pliabil. Știu! grăi Ieronim Pacu, strîngînd linioarele metrului, după ce măsurase. C. PETRESCU, Î. II 182. 3. (Gram.) Liniuță de unire. V. liniuță. – Pronunțat: -ni-oa-.

linioáră f., pl. e. Liniuță, linie mică.

linioară (desp. -ni-oa-) s. f., g.-d. art. linioarei; pl. linioare

linioară (-ni-oa-) s. f., g.-d. art. linioarei; pl. linioare

linioară s. f. (sil. -ni-oa-), g.-d. art. linioarei; pl. linioare

LINIOARĂ s. 1. v. liniuță. (A tras o ~.) 2. v. liniuță de unire.

linioară s.f. 1 liniuță. Copiii de la grădiniță învață să traseze linioare drepte, oblice și orizontale. 2 (lingv.; și linioară de unire) cratimă, liniuță de despărțire, liniuță de unire, <rar> linie, trăsătură, <înv.> dungă, împreunătoare (v. împreunător), unitoare (v. unitor), <ieșit din uz> trăsură de unire. Linioara se folosește pentru a lega două cuvinte care se pronunță împreună sau pentru a despărți un cuvânt în silabe.

LINIOARĂ s. 1. liniuță. (A tras o ~.) 2. cratimă, liniuță de unire, trăsură de unire. (~ este un semn de punctuație.)